Trump şi Articolul 5

Cine urmăreşte imaginile de la discursul ţinut de Donald Trump în noul sediu NATO de la Bruxelles, alături de un monument simbolic dedicat comemorării atacului terorist din 11 septembrie 2001, nu poate să nu remarce zâmbetele crispate, la Emmanuel Macron e mai degrabă o grimasă, ale liderilor ţărilor membre din alianţă obligaţi să asculte politicos ceva ce semăna foarte bine cu o lecţie, plină de mustrări, adresată de un diriginte elevilor săi. Printre mustrări, Trump nu a uitat să le vorbească despre cum vizita sa în Arabia Saudită şi discuţiile cu regele Salman ("un om înţelept") care vor schimba soarta Orientului Mijlociu şi vor rezolva în bună măsură problema terorismului islamic. Ceea ce e puţin în afară, având în vedere faptul că tocmai regimurile din Golf, inclusiv cel din Arabia Saudită, au fost cele care au finanţat generos infrastructura (moschei, şcoli religioase) şi grupurile radicale care promovează deschis terorismul islamic.

În sine, mesajul critic transmis de preşedintele american, acela că toţi membrii NATO trebuie să privească cu seriozitate angajamentul luat în 2014, la Cardiff, de a cheltui un minim de 2 procente din PIB pentru apărare, nu e nici nou, nici unul fără bază. Frustrările americanilor care au văzut cum după 1990, la adăpostul umbrelei de securitate a Statelor Unite majoritatea aliaţilor europeni au tăiat bugetele militare, şi-au redus forţele armate, pentru a redirija banii pentru cheltuielile sociale sunt perfect justificate. Însă tonul şi momentul ales au fost cu totul nepotrivite. Suporterii entuziaşti ai lui Trump vor spune, desigur, că el este un altfel de politician. Însă te aştepţi ca şi cineva ca el să respecte nişte norme elementare de politeţe şi de conduită în public. Atunci când îl vezi însă pe acelaşi Trump împingându-l destul de brutal pe premierul din Muntenegru pentru a ajunge în faţă la fotografia de grup orice aşteptări devin iluzorii. Astfel de gesturi aparent mici, la limita bădărăniei, spun multe despre caracterul cuiva, despre maniera în care se comportă cu toţi cei pe care îi consideră "cantităţi neglijabile".

Oricum, s-a văzut din mimica lui Trump că el s-a simţit mult mai confortabil atunci când s-a prins la Riad în "dansul săbiilor" decât la summit-ul NATO de la Bruxelles sau reuniunea  G7 de la Taormina, printre liderii aliaţilor cu care America împărtăşeşte, în teorie, aceleaşi valori. Pentru el o vizită externă este reuşită sau nu în funcţie de cât de bine i se pare că este tratat, cât de mult este lăudat. Are o nevoie bolnăvicioasă de succese pe care să le raporteze victorios admiratorilor săi de acasă, singurii de care pare cu adevărat preocupat. Iar atunci când astfel de succese nu există (în fapt e greu să identifici "succesele" reale ale lui Trump, motiv pentru care John Boehner, fostul speaker republican al Camerei Reprezentanţilor, a caracterizat prestaţia de până acum a noii administraţii drept un "complet dezastru"), el le inventează asumându-şi, bineînţeles, meritul principal.

De pildă, sâmbătă, preşedintele le-a spus militarilor americani staţionaţi în Sicilia, în faţa cărora a susţinut un discurs, că "este o mare diferenţă faţă de anul trecut, acum banii au început să intre în NATO de la ţările care nu ar fi făcut asta dacă eu nu aş fi fost ales, vă asigur de asta". O afirmaţie care nu are nici o legătură cu realitatea, pentru simplu motiv că nu există o "puşculiţă" NATO în care se adună cele 2 procente din PIB, angajamentul se referă la cota alocată apărării de către ţările membre în cursul exerciţiilor bugetare anuale. E însă foarte probabil ca Trump chiar să nu ştie asta. Problema este că şi o parte dintre principalii săi colaboratori sunt la fel de neinformaţi. De exemplu, cotidianul german Suddeutsche Zeitung a relatat că Gary Chon, principalul consilier al lui Trump pe probleme economice, nu ştia că nu există tarife vamale pentru diferitele ţări din UE în relaţia cu Statele Unite, ci doar unul unic pentru întreaga Uniune.

Incidentul cu premierul din Muntenegru a sârnit destule comentarii însă ceea ce a stârnit o adevărată furtună în presa occidentală a fost refuzul lui Donald Trump de a reitera sprijinul total al Americii pentru Articolul 5 din Carta NATO. În esenţă este cel care stipulează că un atac asupra unui stat NATO este considerat un atac asupra tuturor şi în consecinţă acestea vor lua "individual sau împreună cu alte ţări membre, acţiunile pe care le consideră necesare, inclusiv utilizarea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea în regiunea Atlanticului de Nord". Până la Trump, cu prilejul tuturor summit-urilor NATO, preşedinţii americani au ţinut să reafirme explicit, fără rezerve, adeziunea Washingtonului la acest principiu. Or, în ciuda presiunilor (sau spun unii, tocmai din cauza acestora) venite dinspre generalii Mattis, şeful Pentagonului, şi McMaster, consilierul pentru securitate naţională, Donald Trump s-a încăpăţânat să nu o mai facă.

Mulţi analişti, foste personalităţi din domeniul politicii externe, consideră decizia lui Trump periculoasă, cu posibile consecinţe grave pentru întregul peisaj de securitate din Europa. Până şi cotidianul conservator Wall Street Journal aprecia că avem de a face cu o problemă majoră. După retragerea unei bune părţi din forţele armate americane staţionate în Europa după terminarea Războiului Rece şi campania masivă de înarmare a Rusiei de după anul 2000, raportul de forţe dintre capacitatea militară a Europei şi aceea a Rusiei a devenit unul disproporţionat în favoarea Moscovei. De aceea este extrem de important să existe la Kremlin percepţia unui risc ridicat, pe care doar America o poate transmite în mod credibil, dacă iniţiază o agresiune în spaţiul NATO.

Or, semnalele de acest tip venite de la Washington nu pot decât să-l mulţumească pe Vladimir Putin şi să îngrijoreze serios ţările din Est, inclusiv România. Generalul McMaster a încercat să liniştească lucrurile, spunând că, bineînţeles, America sprijină necondiţionat Articolul 5. Însă semnele de întrebare persistă. De fapt se amplifică. Ostilitatea lui Trump faţă de NATO e de lungă durată, de peste două decenii. În campania electorală a spus, de altfel, că nu vede de ce Statele Unite ar trebui să intre în război cu Rusia pentru ţări pe care americanii nici nu ştiu unde sunt pe hartă. Scenariul cel mai pesimist ar fi acela în care Rusia ar invada, de pildă, ţările baltice mizând pe acest tip de logică. Dacă NATO nu reacţionează am asista la decesul de facto a alianţei şi la reconfigurarea unei sfere de influenţă ruseşti în Estul Europei.