Truţă

În sfânta zi de Înălţare din acest an, Radio Iaşi transmitea un interviu cu o figură legendară a muzeisticii şi lumii literare ieşene din ultimele patru decenii: Dumitru Vacariu. Născut în 1931, în spaţiul mirific al munţilor Neamţului, la Pipirig, şi-a trăit copilăria şi adolescenţa sub semnul naturii şi al libertăţii, dar, mai presus de orice, sub amprenta modelatoare a spiritului literar al locului marcat pe vecie de duhul ghiduş al lui Creangă şi de erudiţia sfătoasă a lui Sadoveanu.

În interviul amintit, ajuns la acel pisc al vieţii în care privirea îndărăt se îndreaptă spre orizontul fantastic al copilăriei, Dumitru Vacariu îşi rememora experienţele magice ale casei părinteşti şi traseele iniţiatice prin pădurile şi pe crestele baştinei, rezervorul său de echilibru şi de visare în anii cumpliţi ai detenţiei politice. Strălucit absolvent al Filologiei ieşene organizează, în 1957, în plină teroare a internaţionalismului proletar, împreună cu alţi colegi din universitate (între care istoricul şi academicianul de astăzi Alexandru Zub) o sărbătoare la Putna, dedicată jumătăţii de mileniu de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare. Înflăcăraţi, tinerii studioşi recită versurile eminesciene care fuseseră şterse de pe soclul statuii marelui domnitor: „De la Nistru pân’la Tisa…" cu încrederea naivă că e un gest patriotic şi o reparaţie istorică firească. Doi dintre colegi, care au făcut apoi carieră în lumea comunistă a anilor ’70 şi ’80, i-au turnat la Securitate şi, în contextul în care regimul lui Gheorghiu-Dej a reluat teroarea pentru a preveni extinderea Revoluţiei maghiare, au fost arestaţi, făcând şapte ani de detenţie politică grea pentru vina de a-şi fi iubit şi respectat istoria neamului. Iată ce spune Al. Zub, rememorând acel moment: "Unul dintre colegii mei, D. Vacariu, scriitor şi muzeograf după aceea, a intrat în proces fiindcă s-a găsit la percheziţie un poem al său, în care îndemnul la revoltă era fără echivoc". Eliberat în 1964, odată cu amnistierea faptelor politice, s-a chinuit câţiva ani să-şi găsească un loc de muncă pe măsura pregătirii sale filologice în condiţiile în care, la fel ca în cazul altor prizonieri de conştiinţă, era considerat un paria. Abia după relativa liberalizare din primii ani ai regimului Ceauşescu, când acesta a deschis instituţiile culturale pentru a celebra temele naţionale şi-a găsit, cu adevărat, un rost pe măsura minţii şi talentului său. Odată cu deschiderea, în 1971, a Muzeului Literaturii şi viaţa lui Dumitru Vacariu se schimbă. Timp de mai bine de trei decenii, împreună cu Constantin-Liviu Rusu şi cu mai tinerii colegi Olga Rusu, Constantin Parascan şi Lucian Vasiliu, îşi dedică viaţa marii sale vocaţii de muzeograf al literaturii naţionale. Mintea strălucită de filolog, acribia de expert în carte veche – de neegalat încă la Iaşi – iubirea de literatură, harul de povestitor şi sufletul cald au făcut din Dumitru Vacariu mentorul prin excelenţă al muzeografiei literare din această parte a ţării. Toţi cei care au condus muzeul până la ieşirea sa la pensie, în 2003, i-au fost profund îndatoraţi nu numai pentru formarea lor profesională, dar, mai ales pentru spiritul său cald şi fratern care topea ca prin miracol omeneştile asperităţi şi conflicte din instituţie. Un om care ştia patrimoniul pe de rost (mai ales că într-o măsură decisivă el, împreună cu Liviu Rusu, îl descoperise şi salvase de la pieire în decenii de muncă de teren şi de detectivistică culturală) şi care avea harul pedagogic şi căldura umană de a ajuta cu fineţe la cizelarea profesională a corpului de specialişti din instituţie. Pot depune mărturie, ca inspector care am răspuns din 1993 de Muzeul Literaturii, că, în calitate de şef de secţie la literatură, Dumitru Vacariu făcea din întâlnirile lunare cu colegii nu numai un prilej de subtilă evaluare profesională, ci şi o splendidă formă de dialog intelectual la cel mai înalt nivel, din care toţi cei care eram prezenţi aveam ceva de învăţat. Orizontul său de cunoştinţe şi spiritul său de bon viveur făceau din orice întâlnire cu el un regal de rafinament cultural şi de voie bună. Inegalabil maestru al tehnicii rare de a provoca şi a transmite ceea ce filosofii ar numi Le Gai Savoir, Dumitru Vacariu va rămâne în memoria celor care l-au cunoscut drept un om irepetabil prin bunătatea sa umană altoită pe un spirit ascuţit, şi cizelată cu umor şi lirism. E o îngemănare care l-a făcut un autor în egală măsură riguros şi sensibil, un soţ atent şi un tată afectuos, dar, peste toate, un om viu, scăpărător intelectual şi vesel.

Dintr-un caleideoscop de imagini care mi se tot transformă în minte acum, când îl întrezăresc refăcând Symposion-ul de poveste de sub castanul Casei Pogor împreună cu Olga şi Liviu-Rusu, stârnind nesfârşitele hohote de râs şi delectarea gastronomico-literară a îngerilor, mie îmi apare, obsesiv, una cu totul specială: când şi-a însoţit discipolul, pe Lucian Vasiliu, chemat în anii ‘80 la interogatoriu la Securitate, în str. Triumfului, îmbărbătându-l, după puteri, cu vocea înecată de lacrimi. Şi când l-a aşteptat, ore în şir, la capătul străzii, să fie sigur că se va întoarce finalmente acasă şi nu va lua şi el drumul închisorii refăcând un coşmar care îi tulbura adesea somnul fostului deţinut politic, niciodată reabilitat complet.

La câteva ore după difuzarea interviului amintit la început, Iaşul a sărăcit brusc.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor 

Publicitate și alte recomandări video