Ultimele zile pentru Voiculescu

De Redacția

vineri, 02 mai 2014, 01:50

4 MIN

Voiculescu nu mai este o doar problemă a „afacerilor interne” europene. A trecut de la stadiul birocratic, specific unui dosar european pe justiţie, la unul cu miză geostrategică americană.

Ultimele zile ale mogulului Dan Voiculescu chiar vin şi nu mai pot fi amânate de judecători cumpăraţi, care trag apa la toaletă pentru a nu fi înregistraţi când îşi negociază mita. Fireşte, nu avem amănunte despre sentinţa Curţii de Apel Bucureşti în dosarul ICA. Dar supravieţuirea sau dispariţia lui Voiculescu şi a generaţiei de oligarhi pe care o reprezintă a devenit, în ultimul timp, o problemă geostrategică. Miza e prea mare pentru dimensiunea reală a acestui personaj, dar tocmai de aceea mai uşor de rezolvat.

Dosarul Felix nu mai este de vreo două luni doar un subiect al discuţiilor legate de agenda de reformare internă a unui stat marginal european. El singur s-a autopropus, în ultimii ani, într-un scenariu mult mai important. Dacă rămânea la sloganul „Jos Băsescu!”, la promovarea unui discurs opoziţionist obişnuit, fără a încerca să controleze instituţii ori să-şi plaseze oamenii în posturi cheie; dacă nu şi-ar fi transformat postul într-o oficină în care răstălmăcirea, dezinformarea şi manipularea nu ajungeau politică de comunicare; dacă nu ar fi batjocorit şi bagatelizat orice principiu al statului de drept, afirmând că asta-i libertatea de expresie; dacă grupul Intact nu ar fi devenit un minister al intimidărilor, linşajelor şi execuţiilor mediatice, a celor care-şi permit să gândească liber, altceva decât crede turnătorul Felix, poate că ar fi rămas sub gradul de percepţie al radarului politic american şi nu ar fi ajuns să fie considerat obiectiv de risc ridicat.

Greşeala lui Voiculescu a fost că a creat o instituţie generatoare de realitate orwelliană, înscriindu-se într-un conflict de valori şi principii cu Occidentul. Nivelul de manipulare a realităţii la care s-a angajat seamănă cu profesionalismul propagandei televiziunilor ruseşti.

În contextul ofensivei ruseşti, Voiculescu nu mai este doar o problemă a „afacerilor interne” europene. A trecut de la stadiul birocratic, specific unui dosar european pe justiţie, menţionat frecvent în rapoartele de ţară, la o miză mult mai ridicată, anexă la interesele strategice americane. SUA vin cu alte perspective de natură militară, geopolitică, pe care europenii nici nu par capabili, nici nu sunt interesaţi să le rezolve.

Diferenţa dintre modul european de gândire şi cel american este semnificativă.

Pe oligarhii care distrugeau „ecosistemul democratic”, Europa a încercat să-i „reformeze” în nişte ţarcuri, de unde, dacă se cuminţeau şi acceptau noile reguli ale jocului, li se oferea posibilitatea reconversiei. Acesta a fost „deal-ul” establishmentului corupt românesc încă de la intrarea în UE. Ulterior, s-a conştientizat la Bruxelles ce eroare imensă a fost, dar nu au mai existat mijloacele de presiune şi control. Toate bune şi frumoase, cât istoria părea să aibă răbdare cu UE, iar securitatea aranjată pe o mie de ani.

Resurgenţa Rusiei produce o schimbare „climatică” pe flancul NATO, în care dinozaurilor nu li se mai lasă timp de adaptare. Zona lor de păşune sau de vânătoare trebuie sistematic restrânsă. Aceşti pioni utili intereselor ruseşti (nu pentru că ar rezona neapărat cu neoimperialismul lui Putin), devin exprem de periculoşi pentru că ar juca oricând în echipa Moscovei, unde li s-ar oferi imunitatea, puterea şi influenţa similară oligarhilor ruşi.

Întregul de Departament de Stat american, prin John Kerry, Victora Nuland şi, zilele trecute, într-o întâlnire a adjunctul asistentului secretarului de stat, Hoyt Yee,cu liderii partidelor româneşti, trasează insistent noile reguli ale jocului de securitate în care trebuie să se înscrie România pentru a-şi restrânge vulnerabilităţile. Oricât armament, tehnologie de apărare, rachete şi soldaţi americani ar muta NATO pe tărâm românesc, ele nu vor cântări prea mult într-un război neconvenţional, hibrid. Privind la Ucraina, în special Crimeea, americanii văd că statele sunt ocupate fără vărsări de sânge, profitându-se de slăbiciuni interne. Firmele şi acţiunile oligarhilor, pot controla aşa numita „infrastructură vitală”, presa sau politicieni pe care utilizează pentru a câştiga control asupra instituţiilor sau asupra statului. Oamenii, sătui de corupţie, nu-şi mai susţin instituţiile, propriul stat şi nu se oferă să-şi mai verse sângele pentru el.

Fireşte, americanii ne punctează ce ar face ei în locul nostru. Ne pot oferi sprijinul, dar nu pot decide în locul electoratului în 2014. Ne arată cine sunt verigile putrede, iar noi trebuie să vedem cine sunt giranţii lor politici. Ne propun o soluţie de salvare pe termen lung, una care să nu mai solicite obositoarea asistenţă militară şi politică occidentală, oricum vlăguită şi greu de coalizat. Dar nu pot înlocui propria noastră voinţă de salvare.