Un alt adio!

► Cadrul etimologic. În dicţionarele noastre, interjecţia adio este explicată ca reprezentând salutul de „rămas bun (pentru totdeauna)", adică însemnând „rămâi cu bine!", rezultat al împrumutului din italiană, addio şi, paralel, din franceză, adieu. Apelul la italiană se datorează, în istoria limbii, evidentei apropieri fonetice, dar, în practica limbii literare din secolul al XIX-lea, important este modelul francez. Un motiv pentru care vom relua descifrarea sensului originar pornind de la franceză, limbă în dicţionarele căreia exclamaţia este analizată ca provenind de la prepoziţia à, urmată de substantivul Dieu, ca formulă prescurtată de la cea explicită „(je) vous (re)commande à Dieu”. Iar salutul poate fi adresat unei persoane de care ne despărţim pentru totdeauna sau pentru un timp presupus îndelungat. Este demnă de interes explicarea etimologică a interjecţiei, într-un citat din Balzac: „Adieu! oui, je vous confie à Dieu”.

► Registrul comunicării. Referirea la Divinitate a marcat solemnitatea utilizării salutului. Acum, după 15 ianuarie, să reluăm versuri din Eminescu: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora". Tonul este acelaşi ca şi în poezia intitulată Adio: „De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi, cu bine!". Pe această bază, putem aprecia ca adecvată echivalarea citată la început, căci la fel a fost tradus şi titlul unei naraţiuni a lui Hemingway: „Adio, arme” (în original „A Farewell to Arms").

► Deriziunea practicată de contemporanii noştri se trage de la folosirea ironică a interjecţiei, ce nu se îndepărta, însă de intenţia primară; şi în limba franceză, model pentru scriitorii noştri, există o locuţiune familiară de… concediere a unui inoportun sau pentru a încheia o întâlnire neplăcută, plicticoasă. Şi în astfel de situaţii, lipsa dorinţei de re-vedere, chiar prin exagerare, este notabilă; vezi de exemplu, „Adio şi n-am cuvinte!" (ca să nu ne mai referim şi la „Adio şi-un praz verde!”). Tot ironic, semnificaţia formulei de salut poate fi contestată: „Adio, da’ mă-ntorc!". Dar există o distanţă apreciabilă de la biciuirea sensibilităţii prin formulări de tipul „Biletul de adio al «fetei cu părul de foc»” până la automatismul de atribuire a gingăşiei în cazuri din speţa „criminalul sinucigaş… a lăsat un bilet de adio pe uşa de la intrarea în casă".

► Contextele hilare ale utilizării formulei au ajuns să exprime bucuria la despărţirea de inutilităţi (din viziune mondenă), posibilă conform promisiunii publicitarilor: „Adio fire de păr nedorite! Epilare definitivă cu…"; „A. M. a spus definitiv «adio!» părului inestetic" etc. Culmea este atinsă în ceea ce priveşte triumful asupra impurităţilor; de exemplu, spui „adio mizeriei" din maşina de spălat dacă foloseşti produsul (să-i zicem) „prafgon". Interesul se dirijează cu aplomb asupra spaţiului public, cu particularizări de salubrizare: „Adio mizerie lăsată de câini pe străzile din Iaşi. Posesorii de animale nu mai au nici o scuză!" (s-au luat anumite măsuri şi se aplică amenzi; oricum, şi „şoferii fac mizerie în trafic"!). Apare şi perspectiva intrării în „lumea bună". Probabil prin racordare la iniţiativa „World Cleaning Day", s-a lansat sloganul „Adio mizerie, bun venit curăţenie!”; dat fiind faptul că „Lumea întreagă celebrează Ziua Mondială a Curăţeniei”, speranţa delimitării de mizerie va fi fiind un echivalent naţional pentru un enunţ de tipul „Be a Clean Up Hero". Dar ce o fi cu „Adio Men’s Shoes"?

► Adio, da! Deoarece expresia „a-şi lua adio de la ceva” înseamnă „a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna", să revenim la nostalgia exprimată de refrenul unui cântec, însoţit de dans, al fetiţelor din clasele I – IV de pe vremuri, în a cărui desfăşurare, ca o întrecere, una din partide se îmbogăţea pe seama celeilalte, pe baza unui dialog: „- Noi dorim o domnişoară!"; „- Dar pe nume cum o cheamă?", refrenul, de după fiecare vers, evocând despărţirea: „Adio, dio, da!". Schema disputei era asemănătoare celei din „Ţară, ţară, vrem ostaşi!", joc al băieţilor din anii de după război.

► Urme! S-a transmis un reportaj (13 ianuarie) despre o echipă de la Selfieless, care, pe viscolul trecut, a dus pachete cu mâncare bătrânilor dintr-o localitate cu nume-simbol: satul Mioriţa, din comuna Ciobanu! (din judeţul Constanţa). Mioriţa reprezintă re-botezarea, poetică, a unei foste Câşle (tot oaia, săraca!) a unui Kadiu, dar cel de al doilea nume poate fi o mărturie a vechii transhumanţe transilvănene spre bălţile Dunării şi spre Dobrogea, aceasta fiind, treptat, colonizată, de oierii stabiliţi pe-aici. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi