Un înţelept: Mihai Şora

Mi-ar fi plăcut să încep şi eu acest articol ca Andrei Pleşu: „Cunosc o sumedenie de centenari care nu-mi plac, care nu oferă motive de celebrare, dincolo de inerţia calendaristică a vârstei proprii.” Dar adevărul e că nu prea ştiu oameni care să fi depăşit suta de ani. În nici un caz „o sumedenie”… Nu îl cunosc pe Mihai Şora (cred că am dat mâna o dată sau de două ori), în schimb l-am citit şi l-am privit cu admiraţie de câte ori am avut ocazia. Ca să încep cu ce e mai simplu, am să povestesc două scene la care am fost martor. Nu au nimic ieşit din comun, dar spun multe prin banalitatea lor. Prima se petrecea prin mai 2006, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se decernau Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2005. Printre nominalizaţii la premiul pentru debut mă aflam şi eu, printre cei pentru premiul Opera Omnia, Mihai Şora. Eu, cu emoţiile specifice celui cu caşul la gură, aşteptând, mai mult sperând la un astfel de premiu, Mihai Şora de un calm imperturbabil. Cu tot tracul, nu m-am abţinut să nu-l observ încontinuu, mai ales că se aşezase la câteva locuri de mine. Când Nicolae Manolescu a anunţat premiul care îi revine, nonagenarul Mihai Şora nu a mai făcut ocolul de rutină până în faţa scenei, ca să urce cele 3-4-5 trepte, ci a sărit direct pe scenă, cu un pas voinicesc, tineresc. Fără efort. Gestul mi-a plăcut mult, mi s-a părut nu doar semn al unei vitalităţi demne de invidie, ci şi al unei atitudini senine, relaxate, lipsite de morgă. A doua scenă se petrece acum vreo cinci-şase ani, în apropierea vechiului sediu al Muzeului Literaturii Române din Bucureşti. Începea un eveniment dedicat lui Eminescu (sper să nu mă înşel, dar oricum nu are importanţă), de la care eu, venit în Bucureşti cu alte treburi, reuşisem să mă sustrag îndrugându-le organizatorilor (nu le dau numele, ca să nu îşi amintească) vreo minciună nevinovată: voiam, de fapt, să apuc să dau o raită prin anticariatele din centru înainte de a lua trenul spre Iaşi. Grăbind, deci, pasul, trec de chioşcul din faţa Muzeului şi evit în ultimă instanţă (ca la fotbal) să mă izbesc de un cuplu care gonea în direcţia opusă. Apuc totuşi să observ despre cine era vorba: Mihai Şora, aproape târând după el o graţioasă doamnă care îi cuprinsese braţul, zorea către locul faptei, scuzându-se în acelaşi timp pentru ritmul pe care era nevoit să-l impună. Scena mi-a făcut mare plăcere şi nu m-am putut opri să admir (iar) vitalitatea acestui intelectual care pare să întinerească cu trecerea anilor.

Ce anume dă energie unor astfel de oameni, m-am întrebat mereu? De unde le vine acest calm, această împăcare cu sine şi cu viaţa (asta prespune că şi cu moartea)? Mă gândesc la seninătatea şi umorul unor Al. Paleologu, Neagu Djuvara şi, fireşte, Mihai Şora. Mă mai gândesc la energia şi patima pentru scris a unor Eugen Simion sau Nicolae Breban… Înainte de a-i admira ca autori de cărţi, îi admir ca oameni care au ştiut să-şi gestioneze destinul şi să ajungă la o vârstă frumoasă cu maximă serenitate. Seneca i-ar fi invidiat şi el, nu am nici o îndoială. Citindu-i unele cărţi şi cunoscându-i cât de cât traiectul biografic, îmi dau seama că acest calm nu a fost câştigat de Mihai Şora odată cu trecerea timpului. Înţelepciunea nu ţine de vârstă; aceasta, doar ea, nu reprezintă un merit în sine şi nu îţi asigură înţelepciunea, după cum nu te scuteşte nici de prostie. Există bătrâni tineri şi tineri zaharisiţi – iată-mă nevoit să comit nişte truisme de care mă voi jena când le voi vedea tipărite.

Din toate cărţile lui Mihai Şora se poate deprinde acest calm, această ştiinţă de a nu se grăbi, de a cultiva discret valorile spiritului, indiferent de ceea ce se petrece în jur. Mihai Şora a înţeles să practice, încă de la prima sa carte, Du dialogue intérieur, apărută în 1947 la editura Gallimard, filosofia ca artă de a iubi înţelepciunea. De aceea, cărţile sale nu ambiţionează să alcătuiască neapărat un sistem (deşi acesta nu lipseşte), ci o maieutică; în ele se găseşte mereu ceva formator, Mihai Şora este unul dintre acei filosofi care te iau de mână şi te conduc la un adevăr pe care nu ştiai că îl ştii, de care nu erai conştient că există în tine. Sunt foarte rari astfel de autori care, odată cu ideile proliferate, îţi strecoară discret şi secretul elaborării lor; care nu te conduc pragmatic la capătul drumului, ci îţi arată şi parcursul, ştiind că de multe ori drumul în sine este mai important decât destinaţia propriu-zisă.

Destinul lui Mihai Şora putea da naştere unei drame intelectuale din care puţini ar fi avut forţa de a ieşi: părăsind Franţa în 1948, un spaţiu al normalităţii, în care reuşise să se impună ca cercetător la CNRS şi ca autor publicat de una dintre cele mai mari edituri, el ajunge într-o Românie bolşevizată, în care absurdul devenise normă. Mulţi ar fi simţit acest „naufragiu” ca pe o ratare. Nu şi Mihai Şora. Chiar dacă nu mai publică nici o carte vreme de peste 30 de ani, el îşi vede de treabă. Apoi cărţile încep să curgă de la sine, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. Pe Mihai Şora cele trei decenii de anomalie par a nu fi avut puterea de a-l agasa. Spiritul poate învinge şi cea mai nedreaptă istorie.

Care o fi secretul lui Mihai Şora, m-am întrebat uneori şi mă întreb, iată, şi acum? De unde vine această discreţie elegantă, de unde acest calm, de unde această împăcare cu sine care este vizibilă, care iradiază? Ştiu sigur că ele îi dau vitalitatea de care am pomenit mai sus. În nici un caz nu am să gafez acum inelegant să caut şi răspunsuri. Mă mulţumesc să constat aceste lucruri atât de rare şi de preţioase.

La peste 90 de ani, Mihai Şora a început un nou proiect, acela al editării şi traducerii operei lui Benjamin Fondane, de care mulţi tineri s-ar fi ferit precaut, din lipsă de timp. Mihai Şora are timp. El ştie cum face…

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi