Universităţile şi politica la Iaşi

Luna aceasta şi cea care urmează au loc alegeri pentru funcţiile de conducere în universităţile ieşene. Spre deosebire de alţi ani, când evenimentele de acest gen aveau relevanţă restrânsă, la nivelul instituţiilor în cauză, acum acestea par a iradia în sfere de interes tot mai ample. Fenomenul este de înţeles în contextul regândirii importanţei mediului universitar ieşean. După dezbateri şi dezacorduri multiple în legătură cu valorile locale, s-a ajuns cumva la un consens în privinţa statutului universitar al oraşului. Acesta implică cea mai mare parte a inteligenţei locale, educă zeci de mii de studenţi din Moldova şi gestionează anual aproape dublul bugetului municipalităţii. Ba chiar angajează investiţii publice, care rivalizează cu cele ale administraţiei locale, iar exemplul UMF “Gr. T. Popa” de amenajare a Pieţei Naţiunilor pe cheltuială proprie este relevant.

Este de înţeles de aceea că poziţiile cheie sunt urmărite cu mai mult interes şi implică grupuri mai bine structurate, nu doar persoane care văd oportunitatea momentului. La UMF “Gr. T. Popa”, unde alegerile au avut loc, diferenţele dintre primii cinci candidaţi au fost incredibil de mici. La fotbal, într-o asemenea situaţie s-ar fi executat lovituri de pedeapsă pentru departajare. E drept că miza de acolo este dublă. Pe lângă ordonarea unui mediu academic orgolios şi corupt, există şi perspectiva concretă de gestionare a zeci de milioane de euro din fonduri proprii. La Universitatea “Al. I. Cuza”, o instituţie cu un ascendent indubitabil în tot mediul universitar românesc, pentru prima dată în ultimii cincisprezece ani funcţia de rector va reveni specializărilor de bază ale Universităţii. Este ca şi cum Iaşului i s-ar face dreptate după 1859 şi i s-ar da pentru patru ani statutul de capitală a ţării.

Aceste alegeri au loc într-un context mai amplu atât local, cât şi naţional. Asistăm la o transformare cu dinamică imprevizibilă, a clasei politice şi administrative. Efecte sunt şi în mediul universitar, iar scandalurile plagiatelor şi al “scriitorilor” din penitenciare sunt reprezentative. Există o fereastră de oportunitate pentru reaşezarea valorilor comunitare şi naţionale. Cu o oarecare timiditate, mediul academic poate şi pare să ţintească spre un statut care i-a fost refuzat până acum, sau pe care nu a îndrăznit să-l revendice. Cel puţin în Iaşi, acest statut, pe care-l vom detalia mai jos, a fost aproape inexistent.

În general, universităţile din Iaşi nu au produs genul de intelectual care să devină lider al comunităţii. Putem spune repede trei sau patru nume din Cluj, dar nici unul din Iaşi. Andrei Marga, Vasile Dâncu, Vasile Puşcaş, chiar Emil Boc, sunt reprezentanţi implicaţi public ai elitei din Cluj. Au fost miniştri, prim-miniştri, lideri de partid, primari etc. Au fost suficient de influenţi ca să-şi impună propriile idei în agenda partidelor din care făceau parte, la pachet cu interese economice, unele chiar la limita legii. Au făcut şi desfăcut guverne. Dincolo de conjuncturi geopolitice, atitudinea lor a fost esenţială atât în configurarea mediului politic local, care a permis astfel ascensiunea elitei spre pârghii de putere, cât şi în prestaţiile individuale. Una peste alta, Clujul a avut de câştigat de pe urma lor.

Spre comparaţie, experienţa universitarilor ieşeni denotă o lipsă de apetit pentru putere şi cu atât mai puţin pentru reprezentarea la nivel înalt a comunităţii. O coabitare în posturi servile cu provincialismul şi poziţiile marginale. Să ne amintim de Ion Solcanu şi pendulările sale nesigure pentru propria-i supravieţuire. De Cristian Adomniţei şi conul de nelegitimitate a autorităţii profesionale, pe durata cât a fost ministru. De Mihai Răzvan Ungureanu şi agenda sa foarte personală, de nici un folos comunităţii. De vorbăraia doctă şi sterilă a lui Varujan Vosganian. De Anghel Stanciu, ruşinea Parlamentului, uns şef al Senatului de la Universitatea Tehnică. Desigur, am uitat de Dumitru Oprea, dar se pare că asta este problema domniei sale. Toţi uită de el. De exasperantele schimbări de atitudini faţă de proiectele locale. Plecau cu o viziune din Iaşi şi se întorceau cu alta din Bucureşti. Autonomia lor intelectuală era de scurtă durată, ca o baterie de lanternă. De ce au fost tocmai ei şi de ce au avut şi au gestica măruntă în loc de cea elaborată a unui lider naţional?

Iaşul nu a reuşit să prezinte un proiect convingător pentru obţinerea titlului de capitală culturală europeană, în ciuda unui concept interesant. Era atât de greu de realizat? Nu a existat expertiză la nivelul comisiei de specialitate, dar la cel universitar ar fi fost? Dacă da, de ce nu a ajuns unde trebuie? Gândind simplist, poate, putem pune o întrebare: “La ce foloseşte o universitate unui oraş ca Iaşul?”. Oferă locuri de muncă, rulează sume impresionante de bani şi educă tineretul. Locuri de muncă oferă însă “Delphi” şi “Antibiotice”, fără a fi universităţi. Se poate mulţumi atunci o universitate cu statutul de “fabrică” de doctori, ingineri sau profesori? Are vreo responsabilitate faţă de destinul comunităţii? Este oraşul cu politica, pe de o parte, iar universitatea cu savanţii, izolată, pe de altă parte? Eventual în Copou?  La Cluj nu pare a fi aşa. Noii rectori ar trebui să răspundă şi  la aceste întrebări.