Viaţa lui Nicolae Breban povestită de el însuşi

Dintre toate titlurile lui Nicolae Breban (şi nu sunt deloc puţine), cel al autobiografiei proaspăt apărute la Polirom, Viaţa mea, este cel mai puţin metaforic. Evident, e un joc orgolios de-a modestia. La o adică, nu îi e dat oricui să îşi transforme propria viaţă în naraţiune, chiar dacă acest clişeu a făcut şi încă mai face destule victime.

Principala trăsătură a viziunii autorului asupra propriei existenţe constă în faptul că tot ceea ce reprezintă sau ar trebui să reprezinte eveniment biografic devine condiţie sau resort sau pretext pentru creaţie. Din această perspectivă, premeditată sau nu (dacă nu, cu atât mai semnificativă) este scrisă cartea. Totul este raportat la literatură, la literatura pe care scriitorul a produs-o. Toate etapele vieţii sunt plasate în această logică a creaţiei, toate au constituit praguri, trepte pe acest drum anevoios. Vârsta copilăriei este singura pe care scriitorul o socoteşte cu adevărat plină, reală, pentru că un copil are o putere uriaşă, magică, de a aşeza realitatea aşa cum i se potriveşte: candoarea. Imensa candoare, pe care scriitorii adevăraţi fac eforturi de imaginaţie şi de luptă cu sine să o recupereze sau măcar să o mimeze. De aceea, copilăria este vârsta cu adevărat creativă. Spre deosebire de copilărie, crede Breban, adolescenţa, cel puţin a lui, nici nu a existat, pentru că ea presupune o formă incertă, incoerentă, o zbatere între două realităţi diferite, nici una la îndemână. După „despicarea sexelor”, deci după pubertate, copilăria nu mai e posibilă, dar nici maturitatea creatoare nu e la îndemână. Tinereţea sa capătă sens numai privită, contemplată cu răbdare, cu amuzament, acum. Ea stă, oricum, sub semnul ratării (una dintre temele esenţiale ale scrisului lui Nicolae Breban!) sau mai curând al posibilei ratări, căci junele Breban, atlet, stângaci, timid, victimă socială, politică, dat afară din facultăţi, izolat de profesori şi colegi, terorizat de tată, avea o singură presimţire, cea a propriei vocaţii. Deşi şi această pulsiune către creaţie era acoperită de ridicol, căci până la 28 de ani, când a murit într-un accident de motocicletă tatăl, nimic din ce scria nu îi ieşea, totul era mediocru, evident mediocru, pentru alţii ca şi pentru sine… Tânărul Breban avea, s-ar putea spune, intuiţia propriei vocaţii şi marele său pariu, marele risc, marea farsă a fost că a sacrificat totul pentru această senzaţie tulbure, pentru această nălucă, încă o dată: de nimic justificată. (Nu-mi scapă contorsionarea brebaniană a frazei!) Ce a eliberat propriu-zis scrisul lui Nicolae Breban a fost, după cum mărturiseşte în accente dramatice, mergând până la capăt pe urmele acestei traume, moartea tatălui. „Cadoul” greu de îndurat al morţii tatălui, de care se temea profund, care îi inspira o frică „organică, deci iraţională”, de care nu a scăpat niciodată, a pus punct inhibiţiei, ezitării, stângăciei, căutării năuce. Important mi se pare, în silogismul pe care mă căznesc să-l încheg, faptul că şocului cauzat de dispariţia brutală a părintelui, „izbiturii” i se atribuie rolul de ruptură, de eliberare creativă. Prin urmare, semnificaţia este tot aceasta.

În aceeaşi logică, toate celelalte experienţe vor rămâne subsumate scrisului. Cariera politică dintre 1969 şi 1971, demisia, defectarea răsunătoare pe care o comite aflat la Paris (un gest care marca reacţia unui scriitor pe care Partidul unic dădea semne că îl va împiedica, pe el şi pe alţii ca el, să-şi scrie şi să-şi publice opera! Ei bine, nu a reuşit!), revenirea în ţară, statutul de „ciumat social”, marginalitatea în care trăieşte până în 1989, lupta cu sistemul pentru a-şi publica romanele aşa cum le-a scris (lucru extraordinar într-un regim totalitar: a face nu numai carieră, ci şi literatură de cea mai bună calitate, ceea ce presupune o libertate personală absolută!), întoarcerea în ţară imediat după decembrie 1989 – toate se hrănesc din aceeaşi exorbitantă voinţă de creaţie. Sensul vieţii lui Nicolae Breban… Şi momentele tragice, cum ar fi sinuciderea Mariei, „nemuritoarea soţie”, căreia îi dedică romanul Bunavestire, pe care îl încheie, cum spune, „cu sângele şi umbra Mariei pe mâna ce-mi căuta literele”, şi cele salvatoare, cum ar fi uriaşa iubire pe care i-o poartă Cristina, „darul vieţii” sale, alături de mamă, totul intră în această logică a creaţiei. Contribuie la ea, o sprijină, o încurajează, o fac posibilă. Evenimentul strict biografic, oricât de substanţial (şi sunt de găsit în această carte, pagini de o intensitate extraordinară, în care textul capătă o tensiune-limită) sau oricât de luminos, de candid, de aventuros, este subordonat celui creator. În mod evident, direcţia, sensul, justificarea, noima, rostul (folosesc puzderia de cvasi-sinonime pentru nuanţele pe care fiecare le aduce) vieţii lui Nicolae Breban este scrisul. Biografia devine o anexă a operei! Nu e un clişeu, este o evidenţă pentru oricine citeşte această carte, care nu poate fi însă nu doar înţeleasă, dar nici acceptată fără a fi citit marile romane zămisilite de Nicolae Breban. Acesta este un personaj fabulos, care, asemenea figurilor ficţionale din cărţile sale, contrazice parcă tipologia clasică. De o sensibilitate ieşită din comun, dar capabil de contradicţii pentru unii şocante, el nu este, e clar, un personaj care să respecte sau să cultive „bunul simţ”. Nu e, aidoma unor „indivizi” care se numesc E.B., Paul Sucuturdean, Minda, Grobei, Rogulski, Castor Ionescu, „verosimil”.

Breban e mai curând un personaj simbolic decât unul real; unul care aparţine mai puţin stării civile, cât unei mari ficţiuni, în care intră, în sertare speciale, alte memorabile ficţiuni, pe care chiar el le-a scris: literatura română. Viaţa lui Breban pare „falsă”, dar este una în care s-au acumulat cantităţi imense de realitate. Exact ca în literatura sa. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi