Zilele Teatrului Ludic. Neckar

În Festivalul Internaţional de Teatru de la Iaşi, care a marcat de curând (9-13 decembrie) Zilele Teatrului Ludic, eveniment aflat la cea de-a VIII-a ediţie, au evoluat trupe de liceeni din şcolile ieşene şi de la Palatul Copiilor, alături de trupe de actori amatori din ţară şi din străinătate. Astfel, au fost prezente din Iaşi Trupa ”Farouches” de la Colegiul ”G. Ibrăileanu”, Trupa ”Teatru Club Tineret”/ Teatrul de la Râpa Galbenă, Trupa de teatru ”Parc Copou” de la Casa Mihai Ursachi, coordonată tot de Aurel Luca, şi, bineînţeles, Teatrul Studenţesc Ludic. Din ţară au participat Trupa de Teatru ”Skepsis” – CCS Alba-Iulia, Teatru ”Mimica” şi Asociaţia ”Grow Up Project” din Focşani, Teatrul ”Microbis” – CCS Sibiu, Trupa de Teatru ”Thespis” – CCS Timişoara, iar din străinătate Teatrul ”Mirror of Universe” din Ucraina şi Trupa de Teatru ”Punkosipak” din Croaţia. Evenimentele conexe au cuprins spectacole de dans şi un atelier teatral, sper ca în viitor acestea să fie completate prin conferinţe ori lansări de carte.

Despre spectacolele de referinţă cu care Teatrul Ludic a participat la festival (Poveşti de familie, Un şoarece bătrân de teatru, Poem irlandez pentru vioară şi suflet, Despre corpul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia) am scris de fiecare dată cu prilejul premierei ori al primelor reprezentaţii. Acum, mi-a atras atenţia în mod special un spectacol invitat din străinătate. Este vorba despre Neckar, susţinut de Theater Group Punkosipak din Croaţia, regia: Irena Bockai, distribuţia: Monica Baotic, Juraj Barkic, Irena Bockai, Vilim Ostovic, Ivan Tudek, Daniel Varela şi care s-a jucat pe 12 decembrie în Sala Gaudeamus a CCS.

Trebuie să remarc varietatea spectacolelor din festival (teatru dramatic, teatru postdramatic, performance, teatru-dans, teatru plastic muzical, teatru fizic, comedie neagră, satiră, farsă, comedie romantică, poem scenic, teatrul absurdului, teatru de păpuşi şi marionete, recital dramatic, one-woman show, teatru vizual), o caracteristică de dorit a oricărui festival de teatru. Neckar este un performance, totodată o mostră a teatrului postdramatic, neoavangardist şi cu accent major pe componenta coregrafică, o expunere de teatru fizic. Deşi punctul de plecare îl constituie poemele poetului avangardist croat Drago Ivanisevic, textul nu are nici măcar un rol marginal în cadrul acestui performance bazat pe mişcare scenică şi provocare/ bruscare a simţurilor spectatorilor aşezaţi pe scenă.

Constituit dintr-o suită de momente construite prin mişcare scenică, spectacolul poartă mesaje sumbre: încleştarea pentru existenţă, poziţie socială, victimizarea celui slab de către cel dominator, a unui semen de către un altul, mergând până la sugestii fizice extreme (sugrumarea şi târârea de gât, folosind mânerul unui baston), absenţa sentimentului apartenenţei la comunitate, la o patrie (o pâine în lanţuri, un bol cu lapte şi un altul cu pietricele – poate din pământul strămoşesc – sunt aduse în prim planul scenei), dizolvarea societăţii în inşi singulari, solitari şi individualişti (strigătul hidos al copilului adult, evoluând în două momente, în rest privind din spectacol în spectacol de pe un scaun – parte din decor). Neputinţa în faţa unor asemenea întâmplări şi atitudini este exprimată prin gesturi dintre cele mai brutale (la mică distanţă de public, în lumină plină, un performer încearcă să rupă, aproape scrâşnind, aproape gemând bastonul, instrumentul ulterior de tortură).

Acest performance transmite maximum de mesaj fără cuvinte, doar prin gesturi, mişcare scenică şi obiecte scenice folosite în momentele coregrafice. Succesiunea nu este rigidă, ritmul decent, nu foarte dinamic, am putea chiar vorbi de o anume fragmentaritate (momentele din spectacol fiind interşanjabile). E incredibil cât de mult se poate obţine cu minimum de mijloace regizorale (de exemplu, prin manevrarea prin rotire a unui tub flexibil, prin intrarea şi ieşirea în/ din labirintul unui scaun alb cu picioarele prelungite, amintind de o lebădă, prin două momente coregrafice de grup succesive, de la unul la celălalt schimbându-se nu atât mişcările, cât, mai important, piesa muzicală, făcând trecerea contrastantă de la seriozitate la caricatural. Decorul este minimalist (două scaune, trei lebede albe fără cap, accesorii de baloane). Burlescul deschide şi încheie montarea destul de sinistră, dar suficient de actuală.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală