Ascensiunea PDSR – o sansa pentru Romania

Cu destul timp inainte de alegeri, PDSR este pe cale de a deveni victima propriei ascensiuni in sondajele de opinie.
In primul rind, partidul lui Ion Iliescu trece printr-o criza de crestere. Dupa ce si-a insotit revenirea cu o radicalizare a mesajelor, radicalizare care l-a adus in aproprierea PRM, PDSR nu mai poate alimenta cu usurinta, pina la alegeri, propriul mesaj politic, deja dus la limita suportabilului, pentru a intra pe o panta ascendenta in campania electorala.
In al doilea rind, PDSR a interpretat revenirea in sondaje ca o validare a propriei guvernari si a propriilor politici. Deci, si a vechilor lideri. Victima a imaginii exagerate despre sine, redevenit "alternativa", PDSR nu a facut nici un efort de restructurare interna. "Succesul" a fost servit pe tava de guvernarea CDR-USD-UDMR, care plateste tribut nu doar propriiior greseli, ci si reformei, pe care PDSR nu o facut-o la vremea lui. Liderii partidului, neschimbati, au continuat sa emane un manunchi de mesaje populiste, deseori imposibilitati tehnice, de o toxicitate deliranta. PDSR a ratat astfel sansa adoptarii unei doctrine social-democrate moderne, oneste, care sa izoleze ofertele demolante economic. Transformat de sondaje in alternativa la vot, PDSR nu a reusit sa se constituie si in alternativa credibila la guvernare. Etatist, birocratic, protectionist si mai cu seama populist, PDSR readuce el insusi termenii luptei impotriva cripto-comunismului la configuratia din 1996.
In al treilea rind, PDSR a adoptat in opozitie un comportament de tip totalitar, care nu poate fi neglijat ca factor de anticipare a modului cum va arata o viitoare guvernare a partidului. Amenintarile cu represalii impotriva agentilor reformei care strica economia de stat pe care o iubeste PDSR sint un exemplu. Un altul este amenintarea, probabil fara precedent intr-o democratie, cu schimbarea totala a cadrului legislativ adoptat de actuala coalitie, odata formatiunea revenita la guvernare. Din minoritate, PDSR se comporta ca un guvern prin anticipatie care decreteaza deja restauratia propriilor valori si mecanisme.
Dincolo de faptul pierderii puterii, impotriva acestei restauratii violente, partidele politice fara sorginte comunista tind sa se alieze in mod spontan. Reactia de regrupare a centrului si dreptei este, la rindu-i, favorizata de doua elemente.
Pe de o parte, reforma economica si administrativa este destul de intirziata pentru a impiedica o individualizare puternica a unor partide, fie din Conventie, fie din afara ei. Este inca nevoie de un front comun, la propriu, pentru finalizarea reformei. Daca reforma ar fi fost destul de avansata incit sa dea roade, liantul dintre liberali si taranisti, de pilda, ar fi fost mult slabit. Luptindu-se intre ei, ar fi fost victime sigure ale PDSR in alegeri. In realitate, ei au inca nevoie unii de altii pentru a crea acel mediu comun in care vor putea, in viitor, concura pentru putere. Atitudinea dura, reactionara a PDSR nu face decit sa reconfirne si sa intareasca necesitatea reinventarii Conventiei Democratice si a unei coagulari largi a dreptei si centrului. Este exact ceea ce se intimpla, fara a fi deloc simplu, in aceste zile. Speculind in mod echilibrat esecurile si greutatile reformei, PDSR ar fi putut conta pe mai multa dezbinare in tabara eterogena a adversarului, fara a-si diminua, ba dimpotriva, sansele in alegeri.
Pe de alta parte, distanta tot mai considerabila dintre discursul PDSR si imaginea ultra-reformista pe care si-o creeaza PD, in contextul unei masive coagulari de forte anti-PDSR, forteaza partidul condul de Petre Roman sa opteze, cu ale sale procente ce pot fi hotaritoare, cel mai probabil, pentru (noul) pol de centru dreapta. Ar fi paradoxal si extrem de costisitor ca imagine pentru un partid care se pretinde mai competent si reformist decit colegii sai de guvernare sa treaca brusc, fie si prin negocieri secrete, in tabara comunist-conservatoare.
Pentru faptul ca ofera o baza identitara comuna unor partide care altfel abia ar astepta sa se sfisie intre ele, asa cum eventual au si facut-o in ultimul an; pentru ca reuseste sa anuleze nuante intre oferte politice ele insele infinit mai nuantate decit cea a PDSR; pentru a fi facut din timp constiente fortele politice rezonabile in legatura cu soarta pe care PDSR ar rezerva-o Romaniei daca ar cistiga alegerile, spectru care se pare ca este capabil pina si sa anuleze orgoli si frustrari tipic dimbovitene, pentru claritatea avertismentului, pentru toate acestea si altele presupuse de acestea, ascensiunea din ultimele luni a PDSR este o sansa pentru Romania. (Sorin MOISA)
Un vis care poate deveni un cosmar Macinata de serioase divergente ideologice, slabita de rivalitati intre obscuri conducatori locali si epuizata de conflicte interne intre clanuri, forta de gherila a etnicilor albanezi din Kosovo, UCK, si-a dat duhul, ieri, din cenusa ei nascindu-se o asa numita "forta civila": Corpul de Protectie. Dar, desi injumatatita si ramasa cu doar 750 de arme (oricum, de trei ori mai multe decit ceea ce anuntase NATO in timpul negocierilor), noua formatiune continua sa fie port-stindardul aspiratiilor separatiste ale kosovarilor albanezi. Prezentata oficial ca o organizatie civila a carei sarcina este aceea de a contribui la reconstructia provinciei si la sarcinile umanitare, formatiunea risca insa sa fie doar o UCK rebotezata. Si asta pentru ca Kosovo Corps isi pastreaza   o ierarhie militara in care legaturile de subordonare sint mentinute – un   element care face din ea o formatiune susceptibila oricind sa se inarmeze din nou cu usurinta pentru a redeveni ceea ce a fost. Lucru extrem de usor daca se au in vedere legaturile pe care liderii kosovari le intretin cu retelele mafiote din Albania, oricind gata sa reactiveze filierele de aprovizionare cu arme care au functionat in timpul conflictului cu sirbii. In plus, nu este sigur ca fostii combatanti UCK au renuntat la toate armele pe care le-au detinut, fiind posibil ca armamentul predat fortelor de mentinere a pacii sa fi fost menit doar a "lua ochii" comunitatii internationale. Dupa spusele militarilor KFOR, zilnic sint depistate noi depozite cu armament, unele surse sustinind chiar ca numarul armelor care s-ar mai gasi in posesia albanezilor s-ar ridica la incredibila cifra de 100.000. Ipoteza unei atitudini duplicitare a separatistilor este intarita de ostilitatea fatisa pe care comandantii locali ai defunctei UCK (care, de altfel, nu au renuntat niciodata in mod public la intentia de a transforma noua structura intr-o armata) au manifestat-o tot timpul fata de acordul convenit cu KFOR. Visul unui Kosovo independent pare insa mai aproape decit lasa sa se intrevada discursul oficial al Vestului. Nelinistea rusilor si sirbilor, cei care se arata a fi cei mai iritati de aceasta idee, creste pe zi ce trece. Si asta cu atit mai mult cu cit americanii, acuzati deseori de a fi partinitori in favoarea UCK, nu par prea ostili ideii de independenta, contrar unor state europene, mai reticente fata de modificarea granitelor Iugoslaviei. Astfel, compromisurile repetate ale Occidentului au dus la situatia ca, la trei luni de la intrarea soldatilor NATO in Kosovo si infiintarea protectoratului ONU in provincia iugoslava, crearea unei armate, unul dintre simbolurile suveranitatii unui stat, sa nu mai fie un ideal de neatins pentru separatistii albanezi. (Ionel Afrasinei)