Cu sau fara Turcia?

Este greu de gasit valori comune impartasite atit de Turcia cit si de Uniunea Europeana. Democratia made in Ankara poate fi cu greu comparata cu cea dorita de Bruxelles. Este suficient sa amintim doar razbunarile singelui si abuzurile asupra femeilor, care reprezinta inca aspecte din viata cotidiana a Turciei, sau faptul ca jurnalistii si scriitorii inca risca in orice moment sa fie inchisi daca cedeaza tentatiei libertatii de expresie. Dar nu numai democratia pune la indoiala posibilitatile europene ale Turciei. Orientalismul, vorbind aici de atmosfera culturala cu o tusa puternic contrastanta fata de cea occidentala, aduce orice incercare de unire la limita absurdului. Iar islamismul turc, asa secularizat cum se vrea, nu reuseste decit sa reactualizeze intr-un mod cit mai revendicativ constiinta crestina a Europei. In acelasi timp, fobia medievala a UE fata de tentatia otomana a unui califat european ramine inca vie in imaginarul conservator al batrinului continent. 
In acest context, posibilitatea Turciei, care este mai degraba asiatica decit europeana, de a adera la Uniunea Europeana in 2015 pare extrem de surprinzatoare. Marea majoritate a cetatenilor europeni, ca de altfel si marea majoritate a turcilor, nu sint favorabili unui asemenea demers. Iar ca situatia sa fie cu atit mai penibila, Turcia nici macar nu recunoaste toti membrii Uniunii Europene, Ciprul fiind sters cu desvirsire de pe hartile politico-administrative de la Ankara.
Negocierile de aderare nu fac nota discordanta in acest tablou. La fel de greu cum s-a luat decizia se deruleaza si procesul propriu-zis de negociere. Uniunea Eurpeana a pus pentru inceput accentul pe aspectele economice. Conditionind Turcia sa realizeze acorduri vamale cu Ciprul, UE doreste sa netezeasca drumul recunoasterii tarii din urma de catre guvernul de la Ankara. Insa Turcia se lasa greu convinsa. Desi amenintata cu inghetarea negocierilor, Ankara a raspuns cerintelor Bruxelles-ului intr-un mod cit se poate de oriental: a declarat ca este dispusa sa deschida un aeroport si un port pentru navele cipriote.
Cu toate acestea, adevarata miza a acceptarii Turciei in familia europeana este mult prea importanta. Uniunea Europeana are nevoie sa gaseasca rapid o modalitate de comunicare cu tarile musulmane, pe masura ce se confrunta cu terorismul si integrarea cetatenilor musulmani. Cultura orientala nu ar trebui sa stea in calea negocierilor, in conditiile in care populatia batrinului continent devine din ce in ce mai pestrita, se diversifica, iar musulmanii, convertiti sau nu, au inceput sa structureze, din ce in ce mai vizibil, profilul noilor occidentali. De asemenea, Uniunea Europeana nu isi permite sa devina un club crestin exclusivist, deoarece nu confesiunea reprezinta solutia in acest caz. Chiar daca Europa de azi este in parte produsul religiei crestine, religia in sine nu reprezinta garantia bunastarii si democratiei. Ca dovada sta Rusia, tara crestina, unde sistemul democratic ramine un proiect de viitor.
Cu toate defectele ei, Turcia ramine singura democratie seculara din tarile islamice. Chiar daca nu reprezinta un model pentru cultura occidentala, ea este un model pentru tarile islamice, unde Europa de azi isi trimite soldatii sa lupte. Invecinindu-se cu Iran, Irak si Siria, Turcia este dovada ca islamul si democratia pot coexista si este poate singurul pod de legatura dintre Europa si Orient, o bariera impotriva terorismului islamic. Din contra, daca Bruxelles-ul intoarce spatele Ankarei, Turcia si-ar putea gasi oricind alti aliati. Analistii sint constienti de posibilitatea apropierii de Rusia, dar si de regimurile cu putere nucleara, precum Iran sau Pakistan.
Bruxelles-ul nu are cum sa ignore Turcia. Odata cu posibilitatea aderarii Turciei, chiar si una foarte indepartata, Uniunea Europeana poate dovedi, fara echivoc, ca negocierea este cea mai buna solutie. De aceea, Bruxelles-ul trebuie sa recunoasca progresele si eforturile realizate de Ankara, precum abolirea pedepsei cu moartea, acceptarea limbii kurde in scoli sau revizuirea Codului penal si controlul civil asupra armatei, adica exact diferentele culturale si legale care dezbina azi lumea occidentala si cea musulmana.