Caută 
4 MIN
De la interventia NATO in Kosovo, la inceputul anului 1999, nu a mai existat nici o tema majora de politica externa care sa stirneasca controverse semnificative in interiorul tarii. Chiar si atunci emotiile au fost, foarte probabil, amplificate datorita proximitatii geografice si perceptiei generale, de altfel destul de putin sustinuta de argumente, ca intre romani si sirbi s-au stabilit in timp relatii istorice privilegiate. Stinga din acea vreme, adica PDSR condus de Ion Iliescu si Adrian Nastase, in deplina armonie cu peremistii lui Vadim Tudor, a exploatat la maximum subiectul, transformindu-l in munitie de atac impotriva presedintelui Emil Constantinescu si a guvernarii CDR – PD – UDMR. Sa ne reamintim ca a fost nevoie de interventia ambasadorilor principalelor puteri occidentale pentru a determina PDSR sa se abtina la votul din Parlament care statua sprijinul Bucurestiului pentru interventia din Kosovo si autoriza accesul avioanelor militare ale NATO in spatiul aerian al tarii.
Desi a fost o tema de dezbatere publica incinsa si a costat enorm puterea de atunci in plan electoral, episodul Kosovo a fost preambulul unei perioade de deplin consens in privinta politicii externe. Situatia tensionata din Balcani i-a determinat pe liderii occidentali sa adauge numele Romaniei si Bulgariei pe lista tarilor care urmau sa demareze negocierile de aderare la Uniunea Europeana, decizie consemnata formal pe 12 decembrie 1999, la Helsinki. In acest context, toata suflarea politica romaneasca, de la pesedisti la liberali si pedesti, de la udemeristi la peremisti, si-a insusit fara rezerve tema integrarii euro-atlantice, mai precis aderarea la NATO si la UE, ca una de interes national. Chiar si chestiunile care ar fi putut genera controverse, precum interventiile militare intreprinse de aliatii occidentali in Afganistan si mai ales in Irak, locuri unde au fost ulterior trimse chiar trupe romanesti, au ramas practic in afara disputelor politice autohtone.
De atunci pina in momentul in care Traian Basescu a propus, cu un an in urma, o formula de politica externa in care Romania sa devina un actor important in regiunea strategica din arealul Marii Negre si a vorbit despre o axa Washington – Londra – Bucuresti, initiativa de altfel aspru criticata de unii comentatori drept o nenecesara diversiune de la procesul de integrare europeana, acesta din urma a ocupat aproape in intregime spatiul politicii externe romanesti.
Acest ciclu special se va incheia insa, foarte probabil, la 1 ianuarie 2007, atunci cind vom consemna aderarea la Uniunea Europeana, dupa cum recunostea, simbata, si ministrul de externe Mihai Razvan Ungureanu, invitat la Dialogurile Grupului pentru Dialog Social din Iasi. Cu acelasi prilej el a evidentiat si problemele majore de infrastructura, logistica si resurse umane ale diplomatiei autohtone. Acestea din urma, ignorate in buna masura din 1990 incoace, sint, pina la urma, rezolvabile si ceea ce s-a intimplat, cu destula discretie dar si cu multa determinare de la preluarea mandatului de catre Mihai Razvan Ungureanu, sint tot atitea semne ca lucrurile se misca in directia potrivita.
Altceva e, insa, mult mai complicat: sa umplem cu substanta efortul diplomatic romanesc, sa-i dam contur intr-o realitate politica europeana si mondiala atit de fluida. Asa ceva nu se rezolva automat, odata cu aderarea la Uniunea Europeana. Chiar din contra. Aici apele sint destul de involburate. Intr-un interviu recent, Romano Prodi, care a cistigat la limita, cu circa 25.000 de voturi diferenta, ultimele alegeri din Italia in fata coalitiei de centru-dreapta condusa de Silvio Berlusconi, a declarat ca vrea sa repuna pe tapet o idee mai veche, aceea a constituirii unui nucleu dur in interiorul UE, impreuna cu Franta, Spania, Germania, Belgia si Luxemburg, nucleu care sa-si propuna o integrare politica avansata. Chiar daca Germania, condusa acum de Angela Merkel, va fi, probabil, mult mai putin dispusa ca in trecut sa se alature unui astfel de proiect, ceea ce inseamna ca sansele de a promova initiativa sint si ele mai palide, faptul ca se vorbeste din nou despre asa ceva va stirni, cu siguranta, reactii deloc prietenoase pe continent si va adinci falii necicatrizate din perioada tensionata a conflictului irakian. Asa ca anul viitor vom intra intr-un „club european” agitat, in care la un moment va trebui sa luam decizii care vor multumi pe unii, dar vor deranja pe altii.
Dar cine sa umple de substanta politica externa in perioada post-aderare? Pentru asta ar trebui sa avem o dezbatere intelectuala pe aceasta tema. Deocamdata, ea nu exista cu adevarat. Faptul ca partidele politice au comisii de politica externa nu ajuta mai deloc. E nevoie de acoperirea intelectuala pe care doar niste structuri de tip think tank o pot oferi, asa cum se intimpla si in America, si in cazul marilor puteri europene. Prin Institutul de Studii Liberale, PNL a fost cel mai aproape de a construi un astfel de cadru institutional, care sa-i asigure in paralel si interfata cu societatea civila si cu mediile academice. Din pacate, l-a dizolvat, iar celelalte partide par sa creada si ele ca au nevoie doar de activisti, nu si de structurile intelectuale care sa le dea dimensiune doctrinara reala si sa le ofere cadrul pentru a formula optiuni strategice pe termen lung, cu atit mai necesare cu cit e vorba de un subiect precum cel de fata. Iar, ca sa fim sinceri, nici mediile academice nu ofera semnificativ mai mult din aceasta perspectiva. Si chiar daca ar fi in situatia de a o putea face, nu exista in mod real acele canale care sa influenteze cu adevarat deciziile luate la nivel politic inalt.
Doar in citeva capitale din lume se face politica externa pe termen lung, cu linii strategice in mare parte detasate de disputele interne. E greu sa speram ca vom ajunge acolo. Foarte probabil, politica externa si jocurile de putere din Europa, Irakul si alte zone fierbinti vor deveni in curind o marfa electorala atractiva. Tot ce ne putem dori e ca acestea sa capete in timp macar o minima consistenta intelectula.
