Daciada prezidentiabililor

Precum la un cros national, la care se inscriu atit campioni, fosti sau actuali, cit si oameni care n-au mai alergat de zeci de ani, la fel si la alegerile prezidentiale din Romania. La scrutinul de luna viitoare, cetatenii romani cu drept de vot vor putea alege ca viitor presedinte dintr-o oferta de nu mai putin 13 candidati. O cifra foarte mare, dar, trebuie sa recunoastem, ceva mai mica decit cea din 1996, cind si-au gasit de lucru in campanie 16 candidati.
Pentru aceste cifre, astronomice in orice tara normala, nu sta in picioare explicatia potrivit careia romanii inca nu s-au obisnuit cu drepturile oferite de democratie si ca inca mai traiesc intens libertatea, candidind intr-o veselie. Dovada ca fenomenul nu s-a restrins de la an la an dupa 1989, ci dimpotriva. La alegerile din 20 mai 1990 s-au inscris in cursa doar trei candidati, desi, atunci, sa creezi un partid era o bagatela: 251 de membri luati de oriunde.
Doi ani mai tirziu, numarul concurentilor s-a dublat, ajungind la sase: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Gheorghe Funar, Caius Traian Dragomir, Ioan Minzatu si Mircea Druc. Abia dupa patru ani nebunia candidaturilor avea sa ajunga la apogeu, in cursa electorala inscriindu-se 16 candidati si peste 100 de partide.
Faptul ca acum avem doar 13 candidati nu este un semn de intrare a lucrurilor pe un trend normal. Daca Legea electorala nu s-ar fi modificat recent, in sensul prezentarii a cel putin 300.000 semnaturi de sustinere pentru a intra in cursa spre Cotroceni, probabil ca am fi avut un nou record de candidati.
Multi ar putea sustine ca, in fond, a candida este un drept democratic, cistigat greu in Romania, iar faptul ca un numar cit mai mare de cetateni vor sa si-l exercite efectiv este un semn cit se poate de bun. Lucrurile nu stau, insa, intocmai, si vom arata de ce. Pe de o parte, sa incercam sa depistam cauza acestui fenomen, care nu se mai intilneste in alt stat cit de cit avansat democratic, iar, pe de alta parte, sa aratam care este efectul acestei cauze.
Nu este un secret faptul ca Ion Iliescu a incurajat, la toate alegerile anterioare, inscrierea unui numar cit mai mare de candidati la presedintie. Actualul lider al PDSR avea insa motivele sale sa procedeze asa. Procedeele si tacticile sale in dezbaterile publice cu adversarii nu se potriveau cind avea de luptat cu contracandidati in totalitate potrivnici. Ori, daca partidul sau, care a fost mereu la guvernare inaintea oricaror alegeri anterioare, ar fi incercat sa restringa numarul celor inscrisi in cursa, s-ar fi putut ajunge ca, de exemplu, in 1996, el sa-i fi avut ca adversari doar pe Emil Constantinescu, Petre Roman si, poate, Corneliu Vadim Tudor. Toti acestia ii erau atunci adversari. O dezbatere doar intre acestia plus Iliescu ar fi fost net in dezavantajul celui din urma.
PDSR nu a avut, asadar, nici un motiv sa faca ceva concret pentru a limita accesul la candidaturile prezidentiale. Grav este insa ca actuala putere ar fi putut schimba lucrurile, dar n-a facut-o. Posibil ca masura de a tripla numarul de sustineri necesare sa le fi parut liderilor actualei coalitii suficienta. Un calcul care s-a dovedit, iata, gresit.
Pe listele de sustinatori, candidatii la presedintie trebuie sa prezinte la B.E.C. un tabel cu numele sustinatorului, numarul de buletin si semnatura. B.E.C. verifica, in citeva minute, zece nume alese prin sondaj. Verificarea consta insa doar in corespondenta dintre seria buletinului cu numele, B.E.C. avind la dispozitie arhiva MI. Nu este greu de imaginat cit de usor este sa fraudezi inscrierea. Anterior alegerilor, se estima ca in cursa prezidentiala se vor inscrie doar candidati ce au in spate infrastructura din teritoriu a unui partid bine organizat. Cele circa, in medie, 8.000 de semnaturi pe judet necesare nu sint deloc usor de strins mergind efectiv cu tabelul pe strada sau din casa in casa.
Mai mult, daca toate listele cu semnaturi depuse la B.E.C. sint perfect valabile, aceasta ar insemna ca un numar de aproape sapte milioane de romani au semnat pe acestea. Cum un alegator nu are voie, potrivit legii, sa semneze doua sustineri, inseamna ca peste 40 la suta din numarul total de alegatori au semnat pentru un anumit candidat. Este greu de crezut acest lucru.
La o cauza ce deriva dintr-un neajuns nu putea rezulta un efect benefic. Numarul prea mare de candidati face ca, in primul tur al alegerilor prezidentiale, dezbaterea de programe sau de idei politice sa fie total inexistenta. Cum confruntarea reala lipseste, vor lipsi si angajamentele concrete. Chiar daca acestea sint adesea incalcate, este totusi rau pentru alegator ca nu poate opta intr-o cit mai buna cunostinta de cauza.
In sfirsit, un alt neajuns al numarului mare de candidati la presedintie este acela ca multi alegatori vor fi demotivati, prin lipsa spiritului de competitie in care acestia s-ar fi putut lasa antrenati. Absenteismul masiv, nu mai trebuie sa explicam, dauneaza serios reprezentativitatii.
Una peste alta, iata ca tot alegatorul este cel pagubit. Cit de mult, din pacate, este imposibil de masurat. De simtit insa, vom simti cu siguranta cu totii, chiar daca nu ne vom da seama cit, cind si cum. (Claudiu RAUS)