Politica mondiala vazuta de la Bucuresti

Sintem la capatul unei saptamini exceptionale ca importanta pentru cursul evenimentelor viitoare intr-o perioada critica pentru intreaga planeta. Pe de o parte, summit-ul G20 a fost considerat, in general, un succes, infirmind previziunile destul de rezervate care l-au precedat. Sigur, ramine de vazut daca cele decise la Londra vor fi si respectate, mai ales in ceea ce priveste temperarea tendintelor protectioniste, si daca economia mondiala va raspunde pe masura asteptarilor. Am avut, pe de alta parte, o reuniune NATO la virf, aniversara, pentru ca s-au implinit 60 de ani de la semnarea Tratatului Nord-Atlantic, unde tema dominanta a fost formularea unei strategii comune a organizatiei fata de Afganistan si Pakistan, o regiune considerata a fi cel mai important rezervor de terorism islamic de pe glob. Aceste discutii au avut loc intr-un moment critic din cel putin doua motive: 1. coincide cu perioada in care noua administratie de la Casa Alba isi formuleaza viziunea strategica in chestiuni legate de securitate, lupta impotriva terorismului, armele nucleare, relatiile cu Rusia si China; 2. tot mai multe voci, de pe ambele maluri ale Atlanticului, sint de parere ca NATO, care, dupa decizia consemnata la Strasbourg, in care au fost acceptate formal in organizatie Croatia si Albania, a ajuns la 30 de membri, trebuie sa-si redefineasca tintele strategice pe termen lung, in conditiile unei scene politice si de securitate internationala fluida si agitata.

Dincolo de rezultatele concrete ale celor doua reuniuni la virf, sint de consemnat doua aspecte importante. Primul e acela ca puterile occidentale nu au cedat santajului Turciei, care a amenintat pina in ultimul moment ca se opune desemnarii noului secretar general al NATO, in persoana actualului prim-ministru danez Anders Fogh Rasmussen, sprijinit de toti ceilalti 27 de membri. Ankara il acuza pe Rasmussen ca in scandalul din 2005 privind caricaturile aparute intr-un ziar danez, Jylland-Posten, considerate in lumea musulmana a fi ofensatoare la adresa profetului Mohamed, a refuzat sa ceara scuze public si cu atit mai putin sa intervina, aparind, in schimb, dreptul la libertatea de expresie. Turcii au cedat in ultimul moment, se pare ca la insistentele lui Barack Obama, ceea ce, spune „Der Spiegel" , le-a permis lui Nicolas Sarkozy si Angelei Merkel, care l-au sustinut vocal in spatiul public pe premierul danez, sa iasa cu fata curata din disputa. Insa, dincolo de miscarile de culise, rezultatul in sine trebuie, fara indoiala, salutat si luat drept un exemplu de comportament. Pentru ca are o mare importanta simbolica. Cedarea in fata intimidarii, intolerantei de tip musulman ar fi deteriorat in chip major prestigiul Occidentului, punind in discutie capacitatea sa de  a-si sustine si promova valorile fundamentale.

Al doilea aspect, cu consecinte posibile majore pe termen lung, este acela ca, datorita in principal presedintelui Barack Obama, care a fost primit in Europa cu un entuziasm echivalent cu cel cu care ne-au obisnuit doar vedetele din show business sau din sport, Statele Unite par sa-si recapete in tot mai mare masura capacitatea de influenta bazata pe atractie, pe valori culturale si de alta natura, mai degraba decit pe forta militara si economica. E ceea ce profesorul american Joseph Nye a definit, intr-un volum aparut in 1990, drept „soft power". Aceasta evolutie, pe de o parte, compenseaza intr-o anumita masura deficitul de influenta economica al Americii provocat de criza economica si financiara actuala, iar, pe de alta, tine in friu, descurajeaza curentele anti-americane tot mai vocale de pe vechiul continent. Fapt demn de salutat, fara indoiala, pentru ca atit arhitectura de securitate a Europei cit si capacitatea de supravietuire a valorilor fundamentale occidentale depind in mod esential de mentinerea unor strinse legaturi politice, economice si militare intre cele doua maluri ale Atlanticului.

Daca pentru cea mai mare parte a planetei cele intimplate in ultima saptamina au tinut capul de afis, in spatiul public de la Bucuresti cu totul altele par sa fi fost prioritatile mediatice. Daca cineva ar fi petrecut ultima saptamina in Romania izolat de restul lumii, conectat doar la mass media autohtone, ar fi ramas, fara indoiala, cu impresia ca cel mai important eveniment de pe planeta a fost arestarea lui Gigi Becali. Urmat de un alt caz de coruptie, acela in care este implicat omul de afaceri Puiu Popoviciu. Am avut parte de ore si ore de speculatii, in care, in cele mai multe cazuri, preocuparea de capatii, obsesiva, a fost aceea de a lega cu orice pret scandalurile cu pricina de numele lui Traian Basescu. O operatiunea mai veche, care pare sa fi fost recent amplificata. Asta nu inseamna deloc nici ca astfel de subiecte nu ar trebui sa-si gaseasca locul in agenda mass media si nici ca orice se spune despre presedinte e o pura inventie. Numai ca totul e evident sarit din scara si in destule cazuri exista clare semne de intrebare privind buna credinta a demersului, plecind de la maniera de formulare a subiectului pina la selectia invitatilor prezenti in dezbaterile televizate.

Manipularea mediatica, cine, cum si in ce scop controleaza pirghiile de comanda editoriale, iata o discutie importanta care in mod regretabil revine mereu in actualitate, mai ales in perioadele pre-electorale. Din pacate, nu e insa defel singura problema majora a presei romanesti. Una cel putin la fel de importanta e provincialismul ei, rezultat atit al lipsei de viziune cit si al deficitului de profesionalism. Aceste aspecte devin previzibil mai vizibile in perioade in care se desfasoara evenimente internationale majore, asa cum au fost si cele din ultimele zile.

Ceea ce s-a intimplat la Londra, Strasbourg sau Praga ar trebui sa ne intereseze, cu siguranta, mai mult  decit soarta lui Gigi Becali. Pentru ca durata si profunzimea crizei economice din Romania, care afecteaza direct nivelul somajului si in ultima instanta nivelul de trai din tara, depind esential de evolutiile economice pe plan mondial, de capacitatea marilor actori globali de a gestiona iesirea din criza, subiectul central al recent incheiatei reuniuni G20 de la Londra. Dupa cum securitatea Romaniei, inclusiv securitatea energetica, depinde esential de relatiile transatlantice, de relatia critica a Statelor Unite, a Occidentului in general, cu Rusia, de maniera in care evolueaza lucrurile in Orientul Mijlociu sau in Iran, zone unde exista un enorm potential exploziv care poate afecta la un moment dat fluiditatea livrarilor de petrol din zona Golfului.

   Din nefericire, presa autohtona nu numai ca nu acorda in general mare atentie subiectelor de politica externa (singurele exceptii sint acelea in care sint implicati romani sau este implicata direct tara), dar s-a multumit sa consemneze doar sumar si superficial chiar si evenimente internationale majore de tipul celor care au avut loc saptamina trecuta. Cu putine exceptii, precum The Money Channel sau citeva website-uri. Explicatia: deficitul de viziune, deficitul de profesionalism, deficitul de resurse. In Romania poti numara pe degete jurnalistii capabili sa inteleaga scena politica internationala. Ce sa mai vorbim de specializari pe categorii de probleme sau pe regiuni!? In al doilea rind, exista o expertiza destul de subtire pe acest gen de subiecte atit in mediul academic cit si la nivelul partidelor politice. Asta inseamna ca, pe de o parte, e greu sa gasesti experti pe domenii de politica externa iar pe de alta ca e poate si mai greu sa gasesti politicieni in stare sa vorbeasca cit de cit inteligent pe astfel de subiecte. Din acest ultim punct de vedere, prototipul e mai degraba modelul ridicol de incompetenta agresiva promovat „glorios" de politicieni precum Lavinia Sandru sau Silviu Progoana. In aceste conditii, nu e de mirare ca e cel mai simplu sa transformi dezbaterea publica intr-o continua becaliada.