Reteta neo-populismului

Alarma in Europa. Partidul Libertatii, al lui Joerg Haider, nu numai ca a depasit nivelul de avarie de 15%, de la care este socotita periculoasa, in Europa, ascensiunea unei formatiuni extremiste, dar a si intrat la guvernare beneficiind de sprijinul a o treime dintre austrieci. Ingrijorarea este justificata, pentru ca se intimpla pentru prima data dupa al doilea razboi mondial ca o formatiune de extrema dreapta sa formeze jumatate din Executivul unei tari membre a UE.
Partidul lui Haider constituie o ingrijorare, dar nu o noutate. Partidul Libertatii poate fi integrat in curentul neo-populismului european. Formatiuni ca a lui Haider se gasesc in Peninsula Scandinava (Partidul Progresului, Partidul Poporului), in Franta (Frontul National al lui Jean-Marie Le Pen sau formatiunea nationalista condusa de Patrice Abeille), in Germania (Partidul Republican, Uniunea Germana a Poporului, Partidul National-Democrat), Elvetia (unde charismaticul Cristoph Blocher se bucura de mare succes), Belgia (Blocul Flamand), Italia (unde Liga Nordului a preluat teme fasciste de la Alianta Nationala a lui Gianfranco Fini), si in toate statele Europei de Est. Privind harta distributiei formatiunilor neo-populiste vedem ca ele au un mai mare succes in nordul Europei si mai ales in tarile unde nazismul sau fascismul a avut succes.
Neo-populismul capitalizeaza pe seama nemultumirilor produse de mutatiile sociale, economice si culturale din ultimii douazeci de ani. Coalizeaza pesimismul, mobilizeaza resentimentul, exploateaza frica de instabilitatea viitorului. Partidele neo-populiste sint compuse in primul rind din muncitori care si-au pierdut slujbele sau se tem sa si le piarda (ca efect al noilor tehnologii sau al concurentei facute de mina de lucru ieftina oferita de imigranti), din traditionalisti de toate felurile, amenintati sau alarmati de noile valori, si din tineri atrasi de radicalismul tonic al unor lideri charismatici. Miscarea neo-populista este in primul rind o miscare masculina, cultivind forta, si, in al doilea rind, o miscare tinereasca, cultivind prospetimea (femeile participa daca servesc cultul tonicitatii). Organizatiile neo-populiste sint extrem de centralizate, depinzind de un lider incontestabil, cu charisma. Neo-populistii sint eurosceptici, suveranisti, neutralisti, cer o reforma radicala a establishment-ului, solicita intoarcerea la o veche ordine si la "simplitate", si, mai ales, militeaza impotriva unor dusmani ireconciliabili (fie acestia imigranti, straini, birocrati, intelectuali, homosexuali, pedofili, "clasa politica" etc.). Dupa 1989 si in conditiile apropierii extinderii Uniunii Europene, principala tinta au devenit imigrantii, care, putem spune, au inlocuit in imaginarul Europei de astazi evreii din prima parte a secolului 20 ca figura arhetipala a dusmanului. Xenofobia apropie cel mai mult miscarea neo-populista de nazism. Dar, spre deosebire de vechea extrema dreapta (care era autoritara, corporatista, exalta valorile statului, ridica societatea deasupra individului) noile partide accepta ordinea democratica existenta si economia de piata, nu se manifesta anti-sistem (ci doar impotriva establishment-ului politic) si sint libertariene. In plus, neo-populismul, care s-a ridicat profitind in primul rind de scrutinuri regionale, este impotriva centralizarii si a redistribuirii profitului in folosul zonelor mai sarace.
Iata, asadar, datele generale ale formatiunii lui Haider. Exista insa un specific al miscarii neo-populiste din Austria. Specific ce nu reiese din starea social-economica a tarii, care cunoaste o prosperitate si stabilitate de invidiat: venitul pe cap de locuitor este impresionant, inflatia este abia perceptibila, rata somajului este sub 5%, deficitul bugetar se incadreaza confortabil in normele Uniunii Europene, sistemul protectiei sociale este foarte bine pus la punct etc. Problema este in alta parte: in problema identitara.
Natiunea austriaca este o natiune incerta. Compusa etnic din germani, maghiari, sloveni s.a, s-a gasit in ultimul secol sfisiata de doua directii politice divergente. Dupa primul razboi mondial, cind Austro-Ungaria dispare, austriecii doresc sa se integreze in spatiul politic german. Dupa ce Hitler alipeste fortat Austria (un stat fragil, nefunctional, in care se murea de foame si care era amenintat de razboiul civil), austriecii descopera, ca urmare a masurilor centraliste ale Führerului, ca pot fi germani doar cu pretul renuntarii la identitatea austriaca. Dupa al doilea razboi mondial, odata cu de-nazificarea incepe si de-germanizarea. Cei ce se revendica de la identitatea germana risca sa fie acuzati de neo-nazism. Se construieste in contrapondere, in mediile academice, mitul unei natiuni austriece distincte, bazata pe doua componente: traditia habsburgica si gesturile fondatoare ale celei de-a doua republici de dupa 1945. Tema nationala este exclusa din dezbaterea politica si face obiectul unei politici propagandistice de stat. Tara se stabilizeaza prin impartirea puterii intre doua partide – Partidul Social-Democrat si Partidul Poporului – si apelindu-se la un sistem de distribuire a functiilor publice (Proporz) intre aceste doua partide. Actiunile propagandistice dau roade. Daca in 1956, la un an dupa obtinerea deplinei suveranitati, doar 49% dintre austrieci credeau ca natiunea austriaca este una distincta, in 1989, aproape 80% dintre austrieci cred in mitul natiunii austriece.
Natiunea nou creata este insa fragila pentru ca se bazeaza pe o mare doza de nespus: este ocultat atit trecutul nazist cit si dimensiunea germana a identitatii nationale. Partidul Libertatii este cel care frecventeaza pentru prima data aceasta zona tabu, producind, in conditiile inchiderii partiale a ranilor razboiului, un fel de eliberare prin asumarea realitatii. "Natiunea austriaca este o deformare ideologica" spune Haider, adaugind ca "asa zisa «sarbatoare nationala» – 25 octombrie, aniversarea adoptarii Legii Constitutionale in 1955 – este de fapt o «sarbatoare de stat»". Liderul Partidului Libertatii joaca decis cartea mindriei nationale vorbind fara complexe si de trecutul nazist al Austriei (tara care, proportional, a avut mai multi membri ai Partidului Nazist decit Germania insasi). Haider ii ia apararea, in 1986, presedintelui austriac Kurt Waldheim, desi acesta era acuzat in plan international de legaturi cu regimul nazist, spunind ca "austriecii voteaza cu cine doresc" si condamnind "amestecul comunitatii internationale in treburile interne ale Austriei". A doua directie de atac a lui Haider este o alta institutie a celei de-a doua republici: sistemul Proporz. "Austria este macinata de clientelism si coruptie", sarjeaza Haider (uitind ca si partidul sau a fost obiectul unui scandal de coruptie). Haider s-a lansat ca guvernator al unei provincii austriece – Carinthia (zona unde ponderea sectorului de stat este considerabila) si sustine ca nu doreste sa se amestece cu "birocratii corupti" de la Viena. A treia directie a actiunii politice a lui Haider este cea explicit populista. Pentru ca, in sondaje, austriecii declara ca pretuiesc cel mai mult familia si locul de munca, Partidul Libertatii se declara sprijinitorul familiei si aparatorul locurilor de munca ale austriecilor, luptind impotriva "invaziei" imigrantilor. Austria se invecineaza cu trei tari – Ungaria, Cehia si Slovenia – care vor fi admise repede in Uniunea Europeana, asa incit teama de imigranti este acuta. "Navala imigrantilor" si "pierderea suveranitatii" au fost argumentele pe care Haider le-a opus intrarii Austriei in UE, in 1995. Revenind la sondaje, observam ca sportul se afla pe locul sapte in topul realizarilor austriece. Tinuta sportiva, tonica a "schiorului" Haider nu face decit sa se muleze pe aceasta cerinta de pietei. O alta carte de succes a lui Haider a fost tot un element al neo-populismului: economia de piata. Partidul Libertatii s-a pronuntat pentru privatizarea masiva, pentru impozite mici si in favoarea reducerii cheltuielilor in detrimentul "birocratilor".
Profilul ideologic al Partidului Libertatii il recomanda ca un partid alunecos si periculos. Asa incit protestul deschis si decis al Uniunii Europene este pe deplin justificat. (Adrian CIOFLANCA)