Romanii impotriva NATO – un razboi inutil

Confruntarile de pe scena publica romaneasca legate de razboiul din Iugoslavia au intrat intr-o noua faza. Intr-o prima faza, ele au fost dominate de impresionism. Argumentele pro sau contra actiunii NATO in Iugoslavia aveau o puternica incarcatura sentimentala si morala. De o parte, s-au invocat, rind pe rind, "traditionala prietenie romano-sirba", imoralitatea angajarii noastre, fie si simbolice, intr-o actiune militara impotriva unui vecin cu care n-avem nimic de impartit, redescoperirea "virtutilor" politico-strategice ale neutralitatii si, nu in ultimul rind, nevoia de a ne afisa o presupusa demnitate in fata lumii vizavi de un razboi in cel mai bun caz controversat si contradictoriu.
De cealalta parte, argumentele favorabile actiunii militare a NATO se refereau aproape exclusiv la dimensiunea umanitara, respectiv nevoia de a proteja o populatie minoritara impotriva unui regim represiv. In forta sau doar prin amenintarea cu folosirea ei, aceasta exigenta avea suportul si justificarea sistemului de valori fundamentale pe care le apara, din principiu, Alianta nord-atlantica, ca expresie a civilizatiei occidentale.
Dupa cum e lesne de observat, cele doua tipuri de argumente nu au nimic in comun. Desi menite sa justifice doua puncte de vedere opuse, ele nu se confrunta deloc. Sint discursuri total paralele. Spre exemplu, poti sustine, fara teama de a te contrazice, atit teza "prieteniei traditionale romano-sirbe", cit si justetea valorilor pentru care exista si in numele carora actioneaza Alianta nord-atlantica. La fel cum poti fi impotriva regimului represiv al lui Milosevici, sa deplingi tratamentul la care sint supusi albanezii din Kosovo, dar sa te pronunti, in acelasi timp, impotriva solutiei militare adoptate de NATO. Acest lucru s-a si intimplat, de fapt. Mai cu seama in prima tabara, a pacifistilor cu orice pret, cele mai puternice voci n-au incetat nici un moment in a-si delimita pozitia anti-razboi de cea pro-NATO. Intre cele doua neexistind, conform acestora, nici o contradictie de principiu. Cei care le confunda, mai spun acestia, nu fac decit sa dea curs unei diversiuni. De cealalta parte s-a incercat o alta delimitare, care ar suna cam asa. "NATO si nici noi nu avem nimic cu poporul sirb, pe care-l apreciem in general, ci cu regimul anti-democratic al Milosevici, aflat vremelnic la putere in tara vecina. Acesta trebuie pus la punct chiar si prin forta armelor." Neintilnindu-se pe un teren comun, cele doua discursuri au cazut la un moment dat intr-o oarecare gratuitate. Nimeni nu se lasa convins de celalalt si nici nu avea cum. Confruntarea pe baza argumentelor de genul celor de mai sus era, de fapt, un perfect dialog al surzilor. El nu mai putea continua in aceasta forma, cu atit mai mult cu cit chiar razboiul propriu-zis parea sa-si schimbe datele. Milosevici parea tot mai de neclintit, bombardamentele NATO din ce in ce mai intense, mai dure si mai hotarite, drama refugiatilor de-a dreptul socanta. In plus, au inceput sa apara si asa numitele "pierderi colaterale", un eufemism pentru victimele civile datorate erorilor de bombardament ale aliantei.
In Romania, "dialogul surzilor" a fost inlocuit de un adevarat "razboi al nervilor". "Pacifistii", o parte dintre ei, au trecut cu arme si bagaje in tabara lui Milosevici, declansind in presa o adevarata propaganda de razboi. O alta parte, ceva mai decenta, a trecut la critica acerba a NATO, ca alianta militara, ajungind chiar pina la a pune in discutie, cu pretentii, evident, intelectuale si europene, chiar viitorul sistemului de valori occidentale. In cel mai bun caz, argumentul suna de genul "NATO si actualii lideri politici din West, in special americanii, au intinat adevaratele valori ale culturii si civilizatiei occidentale." Ar mai urma, probabil, sa venim noi, est-europenii, sa le reabilitam.
Nervozitatea s-a instalat si de cealalta parte. Pozitia oficiala a Romaniei, fara echivoc in favoarea NATO si a actiunii sale in Iugoslavia, incepuse sa-si arate roadele. Lideri occidentali, inclusiv Bill Clinton, au trimis mesaje de incurajare si apreciere la adresa Romaniei. Ca o noutate absoluta avea sa apara si ideea unui asa-zis plan Marshall pentru Europa de Sud-Est care ar urma sa ne scoata nesperat de cistigati datorita razboiului din Iugoslavia. Urma sa vina summit-ul NATO de la Washington care n-avea decit sa confirme, eventual, cit mai rapida noastra integrare in Alianta nord-atlantica. Pe acest fond, si argumentele care pledau pina atunci in favoarea actiunii NATO in Iugoslavia s-au radicalizat. In joc, incep sa spuna acestia, nu mai sint regimul Milosevici, Iugoslavia si drama albanezilor din Kosovo, ci chiar viitorul Romaniei ca parte a Europei de Sud-Est. Cei care continua sa conteste sau sa critice actiunea NATO nu fac decit sa submineze, constient sau inconstient, chiar interesele fundamentale ale Romaniei.
Acest nou tip de argumente aruncate in joc, desi mai radicale, aveau darul de a plasa confruntarea pe un teren mai realist. Disputa capata o logica. Intre cele doua tabere incep sa se intrevada deja semnele unor fisuri de principiu. Se discuta deja pe terenul unor valori si al unor optiuni fundamentale. Primii contesta fundamentele NATO si in buna parte sistemul de valori al civilizatiei occidentale, ceilalti le afirma tot mai disperat. E si acesta un cistig. Desi taberele se pastreaza intacte, fractura devine inteligibila. Pe termen cel putin mediu, ea constituie un criteriu de clarificare interna ceva mai rezonabil. Lucrurile se schimba din nou odata cu summit-ul NATO de la Washington. Vizavi de integrarea in NATO, Romania nu primeste mai nimic in plus fata de summit-ul de acum doi ani de la Madrid. Situatia se schimba in cu totul alta directie. La Washington, Romania intra alaturi de intreaga Europa de Sud-Est sub umbrela de securitate a Occidentului. Noul Concept Strategic al NATO adoptat la Washington oficializeaza acest lucru, schimbind radical situatia. Desi schimbarea n-a devenit inca palpabila, pentru confruntarea interna vizavi de conflictul din Iugoslavia acest fapt are consecinte majore. Intreaga disputa publica pica, in mare masura, in derizoriu. Nici pozitia oficiala a Romaniei sustina vehement de o parte, nici delirul anti-NATO si anti-occidental al celeilalte parti nu mai au miza pe care o resimteam cu totii pina acum. De o parte ramine satisfactia unei pozitii inteligente si benefice in principiu, de cealalta frustrarea unei opozitii nervoase. Pentru NATO, pozitia tarilor din jurul Iugoslaviei, nici macar cea de la nivelul opiniei publice, dominata de sentimente adverse, nu mai reprezinta o preocupare. In conflictul din Iugoslavia, NATO a intrat deja in zona de consacrare a noului ei concept strategic. Pentru a pune "stapinire" pe Europa de Sud-Est, NATO trebuie sa distruga Iugoslavia lui Milosevici. Si aici nu e vorba de victoria propriu-zis militara, o simpla chestiune de timp, ci de infringerea exemplara, indiferent de consecintele imediate, a unei tari considerata deja de nesuportat pentru viitorul Occidentului. Romania e deja condamnata sa fie de partea acestui viitor. Bun sau rau. Cei care continua sa conteste pozitia oficiala a Romaniei in favoarea actiunii NATO din Iugoslavia pot sa aiba dreptate sau nu. Numai ca acest lucru nu prea mai conteaza. (Pavel LUCESCU)