Spirite inrudite

Recent, Mircea Cartarescu – aflat cu o bursa la
Viena -, a transmis un foarte interesant text lumii
noastre culturale si jurnalistice. Scriitorul se
arata acolo surprins de „vedetismul” construit, ?n
ultima vreme, ?n jurul personalitatii sale. Dupa
„momentul Basescu” – intrat cumva ?n constiinta
nationala – a urmat „cazul Nastase”, cel putin la
fel de popular. (Se pare ca fostul premier l-ar fi
mentionat, la r?ndul sau, pe autorul Levantului,
?ntr-un context public mai cur?nd lipsit de fior
intelectual). A devenit o chestiune mondena, prin
urmare, lectura lui Cartarescu, tot asa cum, pe
un alt palier, familiarizarea cu Paulo Coelho ori
cu Dan Brown este o marca de apartenenta
neconditionata la lumea buna. Coafezele,
v?nzatoarele, iepurasii Playboy, c?ntaretii,
parlamentarii, gardienii publici si fotbalistii
citeaza, competent, din Nostalgia, iar lautarii,
patiserii, frizerii si maseurii dorm cu Orbitor sub
perna. ?n sf?rsit, fara a lungi mult vorba, un ?ntreg
univers moldo-vlah – de Halimà – vibreaza la
mieunaturile subtile ale vajnicei „mom?te” Ercul
(nu e treaba mea, dar poate ca si complexa
revista Elle, unde Cartarescu a acceptat
colaborarea, ar avea ceva de comentat pe
aceasta tema de interes comunitar).
Totul a culminat, spune Cartarescu, ?n clipa ?n
care a aflat faptul ca fan-ul lui cel mai ?nversunat
ar fi Adrian Copilul Minune, alias Adi DeVito.
Rafinatul calator printre ruinele vechii Elade a
declarat undeva ca optzecistul bucurestean
ram?ne „scriitorul” lui „preferat”. Soc indicibil
pentru Cartarescu, ?ntruc?t, veti vedea imediat,
aici se ascunde un mesaj cifrat al transcendentei
istorice. ?si aminteste bursierul vienez ca, ?n
urma cu doua decenii, pe c?nd era profesor de
rom?na la o scoala din Colentina, a trait o
experienta didactico-artistica de neuitat.
Directoarea i-a intrat odata, intempestiv, la ora,
?nsotita de o echipa de lautari. ?ntre ei stralucea,
datorita z?mbetului cuceritor, un copilandru
coplesit, ?n mod vizibil, de o suferinta hormonala,
exprimata medical prin termenul nanism
(hipofizar). Doamna ?n cauza, fericita p?na la
extaz, l-a prezentat pe baietel cu aerul suveran
al marilor descoperitori de talente artistice.
Individul era ?n clasa a cincea, desi arata mult
mai mic, si a fost introdus ca „maestru
acordeonist”. Dovada o reprezenta, pe loc, mica
sansoneta interpretata cu aplomb de grupul
invadator, ?n frunte cu liderul sau minuscul,
?naintea t?narului profesor si a clasei lui
?nmarmurite. „Sansoneta” constituia, desigur, o
„proto-manea” (cum o clasifica scriitorul), iar
numele micului protagonist sur?zator era „Adi”.
Ce sansa, comenteaza Cartarescu, pentru doua
viitoare „vedete” ale Rom?niei post-ceausiste,
de a se ?nt?lni ?ntr-o faza de pionierat a
ascensiunii lor „culturale” si „intelectuale”. Ce
gluma a istoriei, as adauga eu, de a pune fata ?n
fata, ?ntr-o etapa primordiala, doua „spirite”
carora dinamica axiologica a lumii noastre de azi
le-ar spune, fara ?ndoiala, „?nrudite”. Nu critica,
nu premiile literare, nu traducerile ?n multitudini
de limbi internationale, ?ncheie amar autorul,
?nseamna adevarata consacrare, ci asocierea la
aceasta „elita” a vulgatei, patronate de tipi
precum Adrian si vulcanicii sai prieteni.
Aprob, lipsit de ezitari, ?nsa completez, totodata,
observ?nd ca „mondenitatea” culturii ?nalte a fost
mereu resimtita de catre intelectuali ca un rau
necesar. Nu poti si nici nu vrei – ?n postura de
artist – sa creezi doar pentru elite. Fiorul muncii
creative ?ti g?dila orgoliul numai c?nd auzi, daca
nu de mase furibunde, lupt?ndu-se sa-ti atinga
coperta ultimei carti, sa asculte c?teva acorduri
din cea mai recenta simfonie compusa de tine ori
sa-ti zareasca, fie si pentru o secunda, albastrul
singular pe care l-ai folosit ?n p?nzele noului
vernisaj, atunci, cel putin, de grupuri (eterogene
profesional!) de admiratori, dispuse sa te
aplaude la scena deaschisa. Ca atare, exista o
componenta „populista” ?n fiecare scriitor
(precum ?n fiecare artist), componenta ce
palpita, secret, la z?mbetul de familiaritate
aruncat de, sa spunem, telefonista – altfel placida
– ?n momentul c?nd, observ?ndu-ti numele,
?ncepe sa tasteze factura. ?n plus, vulgata a trait
?ntotdeauna cu nostalgia marii literaturi, fac?nd
un caz enorm, ?n snobismul ei, de evenimentele
editoriale autohtone si mondiale. Pentru
edificare, va voi relata o povestioara comunista,
de o incontestabila autenticitate.
P?na ?n 1989, taica-meu a fost redactorul-sef al
uneia dintre putinele edituri din Rom?nia (la
acea vreme). Pozitia ?i asigura un avantaj
cultural considerabil: toate aparitiile editoriale
importante din tara se aflau la noi ?n casa ?nca
din faza lor de „semnal”, adica ?nainte de a
ajunge ?n librarii. Orice carte semnificativa, oric?t
de dificil de obtinut (daca va amintiti, la iesirea pe
piata a unor scriitori din epoca, multe librarii
ram?neau fara ferestre sub presiunea cititorilor
?ncolonati afara, haotic si agresiv, ca la cozile
pentru carne) intra ?n biblioteca noastra ?n doar
c?teva zile de la tiparire. ?n perioada crizei
alimentare, un amic pragmatic – bine informat
asupra acestei calitati extraordinare a profesiei
tatalui meu – a intervenit abrupt ?n viata noastra,
abord?ndu-ne, ?n preajma unor Sarbatori, cu
repros nedisimulat: „Bai, fraierilor, ce tot m?ncati
voi tac?murile lui Nea Ceasca? Cu tezaurul
vostru ati putea-o tine numai ?n salamior de Sibiu
si muschiulet Montana!”. „Ce tezaur?”, a ?ntrebat
taica-meu nedumerit, sub cenzura ucigasa a
privirilor noastre marite, de copii cu sucurile
salivaro-gastrice activate asemenea Niagarei la
?nceputul primaverii. „Cartile!”, a zis prietenul cu
fermitate. Vaz?nd deruta funciara a tatalui meu,
omul a explicat plictisit: „Toti macelarii, toti
c?rnatarii, toti covrigarii vor, batr?ne, cartile de
eilta, despre care aud pe la colturi. Cunosc un
aprozarist care are cea mai tare biblioteca din
Moldova, facuta pe sub m?na, cu bani grei.
Volumele s?nt absolut imaculate, neatinse, tipul
nu mai retine nici macar titlurile lor, dar se lauda,
mort de fericire, peste tot, cu averea lui
editoriala… Ia scoate repede un teanc de carti
greu de gasit si scrie iute o lista de alimente
preferentiale. Om te fac, ma auzi?”. Promisiunea
a fost respectata ad litteram. Istoria… lui
Calinescu ne-a adus, dintr-o bucata, c?teva
kilograme de muschiulet de porc foarte fin,
Istoria ideilor si credintelor religioase a lui
Eliade un numar de pui cam anemici, dar
gustosi. Cel mai iubit dintre pam?nteni a
produs lam?i, unt si un cofraj de oua, Shogun,
Magicianul si Incognito (plagiatul lui Barbu) au
echivalat cu mai multe sticle de ulei, zahar si
chiar cafea, iar De la Zalmoxis la Genghis-Han
a aceluiasi Eliade ne-a oferit niste masline –
Dumnezeule! – fara echivalent ?n universul
vegetal. Mari, ovale, lucioase, simetrice. Nici
ierbivorele mongoloide ale marelui Genghis-Han
nu lasau ?n urma, s?nt convins, „podoabe” at?t de
perfecte. Am dat atunci o petrecere pe cinste.
Petrecerea „spiritelor ?nrudite”.
Codrin Liviu CUTITARU