Focul cel mare

Recunoscut ca o zona relativ linistita, cu oameni saraci dar cumpatati, fara prea mari probleme generate de fenomene naturale, tinutul Botosanilor pare sa fie condamnat la izolare tocmai prin aceea ca prin partile noastre nu se intimpla mai mereu nimic care sa-l scoata din anonimat. Dar nu este asa. De-a lungul vremurilor s-au abatut si asupra acestui colt de tara nenorociri cu duiumul, care au schimbat nu numai istoria, ci si geografia sau arhitectura acestor locuri. Pentru informarea cititorilor nostri, in citeva episoade va vom prezenta marile incendii care au adus o nemeritata celebritate orasului si judetului nostru.
In ziua de 3 iunie 1887 a avut loc cel mai mistuitor incendiu din istoria Botosanilor. Era o zi de miercuri, intr-o vara torida si secetoasa. Pe la ora unu si un sfert, dupa amiaza, dupa cum consemneaza documentele vremii, in extremitatea nord-estica a orasului, dincolo de Cimitirul Eternitatea, s-a aprins un grajd invecinat cu niste baraci din lemn, focul intinzindu-se cu o inspaimintatoare repeziciune catre cartierele invecinate. Ajutat si de un vint puternic, el a ajuns pina in partea sud estica a orasului, adica exact pina la Biserica Ospenia (Uspenia de azi). Grajdul de la care s-a aprins vilvataia era in mahalaua Lipschi, din partea estica a Caramidariei. Imediat s-a extins asupra cartierului Calicimea – chiar asa se numea mahalaua – si strazile Sticlariei, Podul Lipscaniei, Brasoveniei, Mindirigiilor etc. Strazile erau denumite dupa breslele din care faceau parte cei care le populau: blanari, sticlari, talpalari, minidirigii, ori dupa localitatite de unde "comersantii" se aprovizionau cu marfa: Brasov, Lipscani etc. Odata cu incendiul multe dintre aceste strazi au disparut si odata cu ele chiar si indeletnicirile celor care le locuiau.
Marii proprietari ai vremii si alti instariti si-au depozitat imediat averile sub zidurile bisericii Uspenia, care, prevazuta fiind cu bolti de zidarie solida, avea sa le apere de atingerea flacarilor. Averile lor erau in general formate din argintarie, aurarie, valori in efecte publice si mai ales bani.
Cu tot efortul localnicilor, focul n-a putut fi oprit, asa ca "dezolatiunea era la culme", cum avea sa titreze ziarul local "Voacea Botosanilor".
O statistica a vremii arata ca peste 1.500 de familii si peste 6.000 de suflete au ramas pe ulite. Au fost cuprinse de flacari 456 de case numerotate si 608 "atenansuri", din care numai 160 erau asigurate. Demn de remarcat este si un alt element statistic: numai 28 dintre cei afectati de incendiu erau crestini, adica romani, lipoveni si armeni, restul fiind evrei. Pe vechea Strada Mare, actuala Cale Nationala, au murit atunci doi botosaneni iar opt pompieri au fost raniti, "Voacea Botosanilor" aratind ca "pompierii au suferit arsuri fara prea mari urmari". Raniti au fost si dintre civili, unul dintre ei, pe nume Pollak decedind la spital.
Imaginea orasului era desprinsa parca din filmele de groaza, cetatenii incercind cu disperare sa-si salveze bruma de agoniseala. La interventie au fost chemati si pompieri din Iasi, Roman si Pascani. Odata cu casele au ars si aproape toate pitariile din tirg, ceea ce s-a resimtit in saracimea nevoita sa sufere si de foame.
Focul a ars trei zile la rind abia spre finele zilei de 5 iunie fiind stins in totalitate de o ploaie care a durat mai bine de trei ore. Cind inca focul era in toi, in oras si in tara se organizau comitete de sprijin pentru sinistrati. Cu precizarea ca si atunci aveau loc dispute politice care ingreunau mersul actiunii caritabile. Opozitia vremii acuza acuza Primaria liberala si implicit pe primarul George Hasnas ca ar fi tolerat constructia baracilor din lemn si a unui hambar de 30 de stinjeni chiar in centrul orasului.
In ziua de 4 iunie, Regele Carol I, profund afectat de cele ce se petreceau la Botosani, expedia de la Castelul Peles urmatoarea telegrama, pe adresa primarului: "Flacarile mistuitoare ce pustiira o parte a orasului Botosani au pricinuit grozave nenorociri, care s-au rasfrint asupra inimii Reginei si a mele. Orice suferinta a unei parti a Romaniei este si suferinta noastra; de aceea ma grabesc a trimite deocamdata suma de zece mii lei ca sa dati mai intii ajutoare celor mai izbiti de lipsa. Mingiiati si imbarbatati pe cei arsi de foc, asigurindu-i ca subscriptii publice, in fruntea carora ne vom afla Regina si Eu, vor fi organizate grabnic in toata tara si ca Romanii, care au stiut a fi milostivi cind si in alte state s-au intimplat asemenea catastrofe, vor sti sa-si faca datoria catre compatriotii lor. A da pentru Botosani, a ridica pe cei loviti de soarta cumplita, este a ne cinsti pe noi insine, este a ne ridica sentimentele la inaltimea grelei incercari cazute pe unul dintre cele mai de capetenie orase ale scumpei noastre Romanii".
Imediat a sosit la Botosani Ministrul de Interne Radu Mihai, insotit de colonelul Robescu, adjutant regal, care a adus donatia regelui. Initiativa subscriptiilor publice a dat roade. La nivel national s-a constituit cu comitet central in acest sens, prezidat de Mitropolitul Primat Iosif Gheorgian, fiu al Botosanilor. Printre cei care au subscris atunci pentrui incendiul din Botosani citeva nume si sume sint, credem relevante: Regele Carol cu 40 de mii lei, Guvernul cu 60 de mii lei, primaria capitalei cu 10 mii lei , Comitetul Presei cu 10 mii lei, Casa de depuneri cu 10 mii lei, Mitropolitul Gheorghian cu o mie de lei, bancherul N. Blarenberg cu 10 mii lei si societatea franc-masona din Botosani cu 5 mii de lei. S-au mai strins de asemenea bani din concerte si serbari populare, sebari venetiene precum si "haine, oghele, palarii, incaltaminte, coltuni si capoate" de la o societate de binefacere condusa de principesa Aglae Moruzi.
Denumit de contemporani si urmasi drept "Focul cel mare", incendiul din 3 iunie 1887 a ramas in istorie ca fiind cea mai paguboasa calamitate ce s-a abatut asupra tinutului Botosanilor. Pentru ca el n-a distrus numai cladiri si n-a curmat numai vieti omenesti. Incendiul din 1887 a facut una cu pamintul economia tirgului Botosani de atunci, distrugind breslele, facind sa dispara meseriile specifice ale locuitorilor vremii. A fost practic inceputul sfirsitului pentru tirgul nostru care pina atunci era un centru economic si comercial recunoscut in zona. dar dupa nenorocirea din 1887 lucrurile au inceput sa se schimbe si nu in bine.
Cu toate masurile de protectie asigurate de autoritati in anii urmatori au mai avut loc incendii devastatoare la Hirlau – pe atunci tot in judetul Botosani si Stefanesti, cind a ars aproape intreaga localitate. despre calamitatile ce s-au abatut asupra Botosanilor in secolul proaspat incheiat vom vorbi intr-unul din numerele viitoare. (Florentin FLORESCU)