Batuta in propria casa

Aurica Hurjui, de 67 de ani, din Marasesti, spune ca apartamentul sau a devenit inchisoare, dupa ce i-a dat voie fiului sa se mute impreuna cu familia sa, in el. Mai mult, femeia, impreuna cu fiica sa, handicapata din nastere, ocupa doar o camera care a ajuns sa semene cu o ghena plina de gunoi. „E rea tare nora-mea. Nu-mi da voie sa ies afara. Stau luni intregi inchisa. De vreo sase luni n-am mai iesit. Si ma bate, ma bate tare cu pumnii, imi da peste gura”, spune soptit, femeia, asa incit sa nu fie auzita de nora.
Ce poate sa faca o mama atit de grav, incit sa ajunga bataia de joc a propriului copil? Ce fel de suflet trebuie sa ai, asa incit sa nu-ti pese de suferinta celei care ti-a dat viata? Cum poti sa dormi linistit, sa maninci pe saturate, cind in camera de alaturi femeia care te-a hranit la sin, te-a invatat sa mergi, sa vorbesti si sa cresti in frica lui Dumnezeu, traieste in cea mai neagra mizerie? Si totusi… se poate! Se intimpla intr-un apartament situat la parterul unui bloc din Marasesti. Aurica Hurjui, acum de 67 de ani, si-a cumparat cu ani in urma locuinta. Pentru cele doua milioane de lei primite acum drept pensie lunara, femeia a lucrat din greu la „Chimica”, la alimentat la clei de oase. Incarca, cit era ziua de lunga, banda transportoare cu oasele imputite ale animalelor, ca sa-si poata creste baiatul si mai apoi fetita care-a venit pe lume cu handicap. Lumea din Marasesti isi aminteste de ea. A locuit o vreme in „colonia” ce a fost pe vremuri improvizata linga fabrica. Dar bine n-a dus-o niciodata. „Barbatul ei o batea mereu. Numai in scandaluri a trait, dar ea a fost intotdeauna o femeie cu mult bun simt, cuviincioasa. Era tare amarita, stringea surcele de pe marginea drumului ca sa aiba cu ce face foc la copii. Multa lume ii dadea de pomana”, povesteste Zamfirita Damian, una din fostele colege de serviciu ale Auricai.
„Stau luni intregi inchisa in casa”
In urma cu doi ani, Aurica a intins o mina de ajutor fiului ei, primindu-l cu tot cu familie, in propria casa. „Stateam intr-o garsoniera de la «Chimica» si ni s-a pus in vedere ca trebuie sa o cumparam. Costa 17 milioane de lei si trebuia sa dam macar jumatate. Ne-am mutat aici, dar sa stiti ca ne-am muta si miine daca ne-ar da primarul o locuinta. Ne-am dus la el de atitea ori si nu ne-a rezolvat”, spune Vasilica Chifu, nora Auricai. Aparent, este foarte multumita de locuinta in care pare sa nu realizeze ca a fost… ingaduita. Camera in care sta cu familia sa este omeneasca, bine intretinuta, iar bucataria straluceste de curatenie. De restul apartamentului, nici ca-i pasa. Astfel, imposibilul devine posibil in cei citiva metri patrati pe care se intinde apartamentul. Ceea ce se poate vedea in respectiva locuinta frizeaza incredibilul. Doua lumi se intilnesc acolo. Una civilizata si alta desprinsa din filmele de groaza. In ultima traieste izolata Aurica. Ingramadita impreuna cu fiica ei, handicapata, in dormitorul cel mai mic. Si imediat linga duhoarea pe care n-o poate stopa usa cu dire de jeg si legata cu sirma, a baii. La ora vizitei noastre, sarmana femeie incerca sa prajeasca intr-o tigaie citeva cepe. Lumina zilei nu izbutea sa strapunga geamurile spre inauntru. Sarmana a acoperit unul din ele cu un pres ale carui culori au capitulat in spatele soiului gros, adunat cu timpul. „Nu se inchide si vine frigul”, explica incet Aurica. Atita tristete s-a adunat in vorbele ei, in umerii sai aplecati a necaz deasupra tigaii amarite. Parea atit de neputincioasa, atit de mica in mijlocul amalgamului de boarfe imputite ce au napadit odaia… Camera sa ca o pestera neprimitoare si mult prea rece ar incrincena instantaneu sufletul oricui. Plapuma aruncata neglijent pe patul prea mare pare roasa de soareci. Un cearceaf gri, puturos si rupt generos in toate partile incearca din greu sa o acopere. Ca sa te strecori pe linga pat iti trebuie indeminare, nu gluma. Pe de o parte fiinca nu prea e loc si pe de alta, nu-ti prea da ghes inima sa te atingi de peretii naclaiti, de dulapul lipicios sau de godinul inutil, afumat pe toate partile. Dincolo de toate acestea insa, e masa. Pusa exact linga geam, obiectul dezvaluie in toata splendoarea ceea ce nici cu gindul nu poti cuprinde: coji de ceapa, resturi de piine uscata, boturi de mamaliga verzuie, amestecate printre linguri nespalate, farfurii unsuroase, cani cu urme de putregai, sticle goale, toate invelite de stratul gros de unsoare. Unsoare neagra de acum, intinsa din plin si pe peretii din dreptul aragazului. „Ce sa fac, asta-i si bucatarie si dormitor”, spune saracuta. Din loc in loc, se vede podeaua. Adica presurile care o invelesc ca o scoarta mizerabila, pe care calca zi de zi, biata Aurica. „Nu-mi vine sa fac nimic. Stau luni intregi aici inchisa si ma bate, imi da cu pumnii peste gura”, spune sarmana, ori de cite ori crede ca nu este auzita de nora. Suflet neputincios, se agata cu disperare de prezenta noastra. Cu vorbe soptite dar mai ales cu ochii, femeia incerca timid sa povesteasca ceea nu recunoaste cu nici un chip, nora. „Nu-i adevarat nimic, cum sa fac asa ceva. N-am nimic cu ea si m-as muta si miine daca as avea unde. Ea nu vrea sa-i facem curat. Si nici nu prea pot ca am fost operata de doua ori de hernie si acum trebuie sa ma mai operz inca o data. Vecinii vorbesc tot felul, treaba lor”, sustine Vasilica. Vecinii au auzit insa deseori si scandalurile ce razbat din apartamentul cu pricina…
Care e miza?
Oricine ar trece pragul Auricai ar avea convingerea ca este de-a dreptul inuman ca o fiinta sa traiasca in mediul acela. Imaginea ce se arata ochilor este ingrozitoare. O batrinica prea slaba si fiica ei, femeie de 36 de ani care arata ca un copil la virsta pubertatii, rasuflind intr-o adevarata ghena plina de gunoi. Prima nu mai are putere sa lupte iar cealalta se leagana in nestire, habar n-avind pe ce lume traieste. Amindoua sint atit de murdare… „Nu ne-am mai spalat de asta vara”, recunoaste Aurica. Si unde sa se spele? Baia in care omul isi vede indeobste de igiena este practic, plina de rahat. Tevile sint sparte, WC-ul naclait iar hirtiile igienice folosite zac sub spatiul de sub chiuveta… Ai crede ca nu curge nici apa, insa Vasilica ne asigura ca totusi este. Doar apa rece, dar este. Si atunci…?!
Diferenta intre cele doua parti ale apartamentului este izbitoare, asa incit oricine s-ar intreba de ce familia fiului nu se straduieste sa ofere ceva conditii si Auricai. Care este motivul pentru care acestia accepta sa traiasca practic cu gunoiul sub nas, cind poate fi si altfel. Bine-nteles, cu putina bunavointa… La asta insa, pare sa nu se gindeasca nimeni. Nici macar Vasilica, ce are la rindul sau un fiu. Un fiu care, ca si baiatul Auricai, va creste, se va insura si poate va urma exemplul mamei. Si-o va lasa sa-si treaca batrinetile in aceeasi neagra mizerie in care este uitata astazi, bunica lui…
Lumea in care traim are, fireste, propriile reguli. Vrem, nu vrem, primim mereu de la viata exact ce oferim. Sa nu ne amagim: ne vom plati fara indoiala pacatele. De noi depinde felul in care am ales sa traim. (Laura BREANA)