Emanuel – luntrasul Ploscuteniului

Una dintre meseriile practicate in trecut, dar acum, in secolul 21, prezente doar in zonele slab dezvoltate, este „trecutul apei cu luntrea”. Desi nu este prevazuta nicaieri in scriptele de meserii, meseria de luntras inca mai exista la noi. In „provincia europeana” a anului 2004, un copil orfan de mama din Ploscuteni presteaza munca de luntras peste Siret pentru a supravietui. El duce in fiecare zi satenii, cu o luntre improvizata, de pe un mal al Siretului pe celalalt. Emanuel Mare nu e mare deloc, de ani, dar munceste pentru a-si cistiga piinea si pentru a-si ajuta fratii, mai ales ca mama lor a murit toamna trecuta rapusa de cancer. Emanuel este luntras peste Siret de un an de zile, si in fiecare zi duce oamenii de pe un mal pe altul, cu o luntre improvizata de niste sateni cu initiativa din Ploscuteni, satui sa tot astepte un pod care le-ar usura trecerea riului nabadaios. Taxa trecerii peste riu, dupa cum ne-a spus luntrasul de 15 ani, este de 5.000 de lei – dus, pentru o persoana. Oamenii se plimba cu luntrea lui Emanuel nu pentru ca le-ar face o deosebita placere, ci pentru ca sint nevoiti. Dat fiind faptul ca transportul cu autobuzul pina pe partea cealalta a Siretului, costa mult mai mult decit trecutul cu luntrea, oamenii, pe care nu-i dau banii afara din casa, prefera sa treaca riul cu barca lui Emanuel. „Noi mergem de trei zile cu luntrea asta, pentru ca sintem angajati de curind, la arat, peste Siret. Luntrea asta e in loc de autobuz. Daca nu ai bani de autobuz, treci Siretul pe aici. Autobuzul e mult mai scump, si ocoleste prea mult. Un bilet este 30.000 dus, pe cind cu luntrea dam 5.000”, ne-au spus doi muncitori din Ploscuteni.
Un pod peste Siret l-ar „disponibiliza” pe Emanuel
Pustiul devenit luntras de meserie, isi intretine singur familia. Mama sa a murit de cancer, anul trecut, iar tatal munceste cu ziua prin sat, pentru ca a fost disponibilizat de la o societate cu profil agricol. Cei sapte frati ai lui Emanuel Mare depind de fratele lor, luntrasul. Scoala nu mai face, pentru ca nu are cum „se tine si de luntre si de invatat”. Si apoi, ar insemna ca banii sa se duca pe rechizite, in loc sa asigure hrana, si asa destul de sumara, a fratilor sai mai mici. Cit timp nu trage sufa luntrei, adica atunci cind nu are „clienti”, si mai ales cind e vreme rea, Emanuel sta intr-o camaruta darapanata de linga Siret, un fel de locuinta de serviciu. Luntrasul nu vorbeste prea mult. Nu ca n-ar avea ce povesti, dar grijile zilei de miine nu-i dau nici un impuls sa vorbeasca. Nici cind spune pretul transportului nu e prea generos la vorba. „Costa cinci mii de persoana”, spune, sec, Emanuel. Nimeni nu-l intreaba de sanatate, mai schimba o vorba cu navetistii, dar mai mult cind se intorc acestia, un pic „ametiti” si cu chef de vorba. Oamenii din sat s-ar bucura sa le faca cineva un pod, dar asta ar fi o tragedie pentru familia lui Emanuel, pentru ca ar lasa sapte guri fara hrana… Din banii adunati, Emanuel cumpara cele trebuincioase pentru casa, mai ales ca are multe guri de hranit. Cel mai mici dintre frati are putin peste un an si jumatate. In urma cu citeva luni, tatal celor sapte copii a fost chemat la politie dupa ce a primit cite ceva de pomana de la o ruda care este membra a unui partid politic. Primarul Ploscuteniului, Stefan Solomon, a reclamat atunci la politie ca respectiva persoana a incalcat legea electorala dindu-le amaritilor cite ceva de pomana. Desi sint saraci lipiti pamintului, copiilor le e teama sa mai priveasca
ceva pe degeaba, asa ca fiecare munceste cum poate. L-am lasat pe luntrasul din Ploscuteni singur pe pontonul lui improvizat, asteptind sa treaca ziua ca sa poata fi acasa la fratii lui. Dincolo de apa pe care o „taie”, mecanic, in fiecare zi, ramin amaraciunile unui copil, trudit cu munca prea devreme, care ingrijeste sapte frati cu banii obtinuti din trecerea Siretului de-a curmezisul. (Sebastian OANCEA, Marius GRIGORESCU)