Batrinii de la sate, robii pamintului

La vremea muncii cimpului, pe ogoarele de la sate nu vezi decit
batrini. Chipurile brazdate de cute adinci, ascunse sub palarii
roase de ploaie si de soare sau sub basmale decolorate, nu-si
tradeaza virsta. Nici miinile lor batatorite nu le mai tradeaza virsta.
Palmele par una cu coada sapei sau a coasei pe care o minuiesc
din instinct. Tinerii nu se inghesuie la munca cimpului. Prin cele
mai multe sate, de fapt, nici nu prea mai sint tineri. Si-au lasat
papusoaiele si finul in grija batrinilor si au plecat sa culeaga
capsuni. Nu ca ar fi mai usor, tot munca pamintului se cheama,
dar, macar, poti aduna un ban. Daca nu sint in strainatate, tinerii s-
au risipit pe la oras, in cautare de un trai mai bun. Mai vin, din cind
in cind, pe la parinti si pleaca la oras cu un sac de cartofi sau cu o
sticla cu lapte. In schimb, contribuie ocazional la munca cimpului.
Din agricultura locala nu poti face avere. Poti trai cel mult de la o
sapa la alta. Nea Grigore, din Basta, a avut, pina la 75 de ani, mai
multe ocupatii. A fost citiva ani carutas, 22 de ani factor postal si
agricultor toata viata. Pensia care-i revine dupa anii de munca si-o
„investeste” in agricultura. „Impreuna cu sotia avem trei milioane
de lei pensie. Din banii astia nu poti sa platesti aratura, semanatul,
saminta si tot ce iti mai trebuie pentru pamint. Ca sa mai
completam, iarna vindem cite unul sau doi porci, pun banii la
banca si primavara ii scot ca sa platesc cheltuielile cu pamintul.
Acum, cu ploile astea, am pierdut sapte milioane si jumatate. A
baltit apa si am pus saminta degeaba. Trebuie sa o iau de la capat,
daca nu vreau sa ramina pamintul pirloaga”, spune nea Grigore.
Singurul lui aliat in lupta cu pamintul il reprezinta Cezar, calul lui,
cu care „intoarce” pamintul. Pe-al lui si pe al ginerelui, care sta la
oras si l-a desemnat pe nea Grigore administrator cu puteri
depline. Pentru ca prasitul, culesul sau cositul nu pot sa astepte, in
perioadele cele mai aglomerate din agricultura se face „turism
agricol”. In satele in care nu exista destula forta de munca vin
zilierii. Oameni saraci, care nu au pamintul lor si care au
posibilitatea de a cistiga un ban si de a avea ce minca citeva zile.
O zi de munca, zi lumina, de la ora 7 la ora 7, costa 200 sau
250.000 de lei, dupa cum se impaca partile. Pe linga bani,
muncitorii primesc si mincare si bautura. „Nu prea multa bautura,
ca, pe urma, nu mai pot munci si ii trage somnul. Acu’ e moda si cu
cafeaua, te intreaba: «Da’ o cafea nu dai?» Si, ce o sa faci? Daca
nu ii tratezi bine, iti merge vorba prin sat si, a doua oara, nu mai ai
cu cine sa iti faci treaba. Ramii cu cimpul in urma si iesi in
pierdere”, ne explica nea Grigore cum e cu munca in agricultura.
Fara carte de munca. (Cosette ZANOCEA)