Caută 
4 MIN
Cea mai mare bucurie pentru o familie este venirea pe lume a unui copil.
La aceasta bucurie participa si moasa, cea care o ajuta pe mama sa treaca
fara probleme peste proba nasterii. Ea este cea care ii da curaj mamei,
care ii da sfaturi, care simte si care imparte aceeasi bucurie cu mama.
Moasa este prima persoana care vede copilul si tot prima care il ia in brate.
Este o mama atit pentru femeile care nasc, cit si pentru nou-nascuti.
Elena Iesanu este una din cele mai cunoscute si respectate moase din
zona Romanului. La noua ani dupa iesirea la pensie, poate spune ca este
bunica a mii de copii. Si acum, la 66 de ani, moasa Elena isi aminteste cu
aceeasi placere si bucurie de clipele petrecute alaturi de mame si de
copilasi.
Zestre de mii de prosoape si sapunuri
Invatatoare timp de doi ani, despre Elena se poate spune ca dintotdeauna
a iubit copiii. Dupa ce s-a casatorit, timp de 32 de ani, a lucrat la
maternitate ca asistenta. A spalat si a purtat pe brate mii de nou-nascuti.
„Dupa ce am terminat studiile, am venit ca asistenta la spital. Din prima am
spus: «Sala de nasteri este locul meu, chiar daca sint din Cotu Vames!».
Timp de 20 de ani am fost asistenta sefa. Tineam foarte mult la curatenie si
la respectarea tuturor regulilor. Cit am fost eu asistenta nu am avut nici o
infectie spitaliceasca”, a marturisit Elena, femeia care a contribuit, alaturi
de mame, la cresterea populatiei.
Pe vremea aceea, intreruperile de sarcina erau interzise, fapt care facea
ca in sala de nasteri sa nu ai ragaz nici macar sa-ti tragi sufletul. In fiecare
zi, veneau pe lume, in medie, 12-13 copii, altfel spus, moasa a tinut in
brate peste 15.000 de copii pe care i-a adus pe lume – aproape un sfert din
cei 67.000 de locuitori ai Romanului. „In sala de nasteri, aveai nevoie de
mult spatiu care sa iti permita sa te misti repede. Erau doar doua mese, o
canapea, masa cu instrumentarul si dulapul cu medicamente de urgenta”,
mai spune Elena. Numarul redus de personal in raport cu numarul mare de
paciente facea ca, de multe ori, Elena sa moseasca doi-trei copii deodata.
Mai dificile, dar, totodata, frumoase erau momentele in care mamele
aduceau pe lume gemeni sau tripleti. „Am prins garzi in care trei mame au
nascut in acelasi timp. Daca mama era calma, nasterea era usoara. Cit
timp am fost eu asistenta, am avut doua-trei cazuri de paciente care au
adus pe lume tripleti. Atunci, la nastere vedeai citi copii faci, pentru ca
aparatura de astazi nu exista. Doar prin palparea abdomenului iti puteai da
seama”, spune Elena.
Fiecare mama stie ca, dupa nastere, conform obiceiului, trebuie sa ii
daruiasca moasei un prosop si un sapun. Asa se face ca, in decursul
timpului, Elena a strins un dulap intreg de prosoape si sapunuri. Unele
paciente i-au dat moasei si alte mici atentii. Cu toate acestea, Elena
sustine ca nu s-a imbogatit din mosit. „Am primit foarte multe prosoape, dar
acum mai am doar citeva. Erau si femei mai sarmane care imi dadeau
prosop, iar eu il luam, ma stergeam si il dadeam inapoi. Nu ma puteam
bucura de el si era pacat sa il iau. Pe atunci, oamenii nu dadeau bani, ci
mici cadouri. Am pastrat de la o femeie din Cotu Vames o vaza foarte
frumoasa”, spune Elena.
„Femeia a nascut in usa”
Elena si-a petrecut zilele libere la spital, in sala de nastere, iar cei mai multi
nou-nascuti i-a adus pe lume noaptea. Deoarece programul aglomerat o
tinea pe Elena mai mult la serviciu si mai putin acasa, copii sai au
„copilarit”, mai ales in vacante, tot in sala de nasteri. „La sala erau numai
doua asistente si medicul de garda. Pentru ca fetele tinere sa poata sa se
distreze, faceam de garda in locul lor, mai ales in noptile de simbata”,
marturiseste Elena. Fie iarna, fie vara, Elena era chemata ori de cit ori era
nevoie la serviciu. Iarna, pe viscol, moasa pleca pe jos din Cotu Vames,
strabatind aproape trei kilometri pina la spital. Ori de cite ori o femeie din
sat simtea ca naste, apela la ajutorul moasei Elena. „Mai toate femeile din
Cotu Vames au nascut cu ajutorul meu. Nu mi s-a intimplat niciodata sa
asist la o nastere acasa sau altundeva decit in spital”, mai spune Elena.
Cutremurul din 1977 a prins-o pe Elena de garda, la Spitalul Vechi. Nici
peretii care cadeau si bucatile din tavan care se pravaleau pe pamint nu au
facut-o sa-si piarda cumpatul, pentru ca „la o nastere e foarte important sa
ramii calm”. „In acea noapte am fost de garda. Cind a inceput cutremurul,
o tinara trebuia sa nasca. Cladirea a inceput sa se zgiltiie, iar bucati din
pereti si tavan au inceput sa cada. De frica, femeia a luat-o la goana pe
scari. Am reusit sa o aducem inapoi. Socul si sperietura au facut ca femeia
sa nasca in usa salii de nasteri”, povesteste Elena.
Moasa Elena nu a scapat nici de teroarea si groaza cutremurului din 1990.
Chiar daca sala de nasteri se mutase in Spitalul Nou, spaima unui eventual
dezastru i-a inlemnit pe toti. „Femeile nici voce nu mai aveau, de frica sa
nu se intimple vreo nenorocire. Toata lumea alerga in toate directiile. Un
vizitator, de frica, a spart geamul si a vrut sa se arunce de la etaj”,
marturiseste Elena. Chiar daca o parte din meritul aducerii pe lume a unor
copii sanatosi este si al moasei, Elena spune ca rugaciunile si credinta in
Dumnezeu au ajutat-o foarte mult. In fiecare zi, impreuna cu colegele,
spunea rugaciunea „Visul Maicii Domnului”, pentru a fi pazita de toate
relele, rugaciune care a ajutat-o in tot ceea ce a facut si i-a adus, la 66 de
ani, multumirea unei vieti implinite. (Claudia MATEI)
