Caută 
4 MIN
Pentru cine nu stie, Felestiul este un catun situat pe soseaua Roman-Piatra
Neamt, intre comuna Horia si Dulcesti, la zece kilometri de oras. De fapt,
pina si termenul de catun este pretentios pentru a descrie locul unde sint
grupate citeva case, in care locuiesc 11 familii. Saracia in care se zbat
acesti oameni este greu de descris, chiar si pentru cineva cu multa
imaginatie. Daca va inchipuiti ca aici exista macar curent electric, inseamna
ca va imaginati ca cineva chiar manifesta un minimum de interes fata de
Felesti, ceea ce este cit se poate de neadevarat. Cu exceptia soselei care
face legatura intre Roman si Piatra Neamt, nimic din ceea ce exista aici nu
demonstreaza ca oamenii din Felesti ar avea ceva in comun cu ceea ce
numim, in mod obisnuit, trai civilizat.
Singurele facilitati pe care le au acesti oameni sint citeva izvoare de la care
se aprovizioneaza cu apa, padurea din apropiere de unde mai culeg,
uneori, bureti si uscaturi cu care sa faca focul si ceva pamint unde se
cultiva porumb. Pina acum, nimic nu arata ca acesti oameni ar trai cu ceva
mai bine decit stramosii nostri de acum cinci sute de ani. De fapt, acestia
din urma ar fi fost mai privilegiati pentru ca beneficiau de serviciu religios,
ceea ce este prea mult pentru cei din Felesti, unde preotul nu vine decit
daca e pedepsit de mitropolit pentru cine stie ce pacate. Asta ca sa nu mai
vorbim de politistul sau primarul in a caror grija se afla Felestiul, pentru ca,
foarte probabil, stiu ei ceva-ceva, ca ar exista o astfel de localitate.
Singurele distractii pe aici, tinind cont de faptul ca Felestiul este un fel de
„no man’s land”, par a fi aruncarea cu cutitul, lovitura cu maciuca si fugariri
la 50 de metri garduri.
„Strigam la cer ca ucenicii lui Hristos”
Pe acesti oameni singurul lucru care ii mai apara este credinta in
Dumnezeu. Familia lui Benone Balan experimenteaza aceasta viata de
pionierat de ani buni. Singurul venit al acestei familii este salariul de
mizerie pe care il primeste capul familiei, care lucreaza la o stina din
apropiere. Sigura avere pe care acesti oameni o aveau pina acum era un
godac pe care il hraneau cu ce gaseau prin padure, dar pe care au fost
nevoiti sa-l vinda pentru a plati cheltuielile de spitalizare, dupa bataia pe
care au incasat-o saptamina trecuta. Asta de prea multa „grija” din partea
autoritatilor care abia au catadicsit sa vina sa vada ce s-a intimplat, dupa
care au plecat la fel de repede cum au venit: „Politia a venit in seara
respectiva, a costatat cele intimplate si s-a stabilit ca urmeaza o ancheta.
Nu i-am mai vazut de atunci. Purcelul pe care il aveam a trebuit sa-l vind
ca sa-mi platesc cheltuielile de spitalizare”, ne marturiseste Benone.
Degeaba ii mai intrebi cum se descurca, pentru ca dau din mina a
lehamite: „Copiii merg la scoala cind mai prind cite o ocazie. Dar nu prind
intotdeauna, asa ca ii mai duc eu cu caruta. De lumina si telefon nici nu mai
vorbim. Zicea primarul ca daca vrem curent electric trebuie sa facem rost
numai de vreo citeva sute de milioane. O fi vreun mizilic pentru el, ca
pentru noi… Mai greu cu cei 30 de copii care sint aici, ca nu au nici un viitor
si nici nu ii ajuta nimeni sa faca o scoala, sa scape de saracia asta. Noaptea
stau si invata la lampa, ca vor sa invete sa scape de saracie si sa aiba si ei
o viata mai buna. Singura noastra sursa de existenta este lotul meu de
pamint de 30 de ari. Dar nici de acolo nu iese intotdeauna mare lucru, mai
ales cum a fost vara asta cu seceta”, mai spune Benone, cu naduf.
Scoli inalte, de doua ori cit plopul
Copiii zimbesc la aparatul de fotografiat cu o inocenta care parca ii
protejeaza de mizeria care ii inconjoara. Se ingramadesc care mai de care
sa ne spuna ce vor sa se devina atunci cind o sa se faca ei mari. Visurile
pe care le au accentueaza parca si mai mult saracia si neputinta in care se
zbat: „Eu vreau sa ma fac invatatoare, pentru ca mie imi place foarte mult
sa stau printre copii si sa citesc carti. Am auzit ca prin alte orase sint scoli
foarte inalte. Mai inalte de doua ori decit plopul de la sosea din fata casei
noastre”, ne incredinteaza, serioasa ca un om mare, Isabela, in virsta de
12 ani. Bunica Isabelei, ne priveste curioasa dintr-o curte situata ceva mai
incolo de plopul de care ne povestea fetita, nevenindu-i sa creada ca
cineva se mai intereseaza de soarta lor: „Un an, o luna, un ceas, cit mai
am de trait, tare as vrea sa plec de aici. Noi stam aici ca niste ursi in
padure. Nici pe timpuri nu erau oamenii cum stam noi aici. Ma costa 20.000
la ocazie sa ma duc la biserica la Roman, ca preotul nu vine aici nici la
sfintitul caselor. Asta-i crucea noastra si nu putem sa facem altceva decit
sa strigam la cer cum strigau ucenicii lui Christos”, ne spune, intre doua
lacrimi, batrina.
Se fac deja ceasurile de prinz si oamenii se trag in casa pentru a-si pregati
de-ale gurii. Peste Felesti se asterne o ploaie molcoma si marunta, iar
copacii din padurea din apropiere incep sa se clatine in bataia vintului. Ca
si credinta oamenilor care locuiesc in apropiere ca vor avea si ei o viata mai
buna. Poate picaturile de ploaie care cad peste acoperisurile din Felesti nu
sint altceva decit lacrimile Sfintei Fecioare care se roaga pentru fiii sai,
rastigniti, intocmai ca Isus, de indiferenta semenilor sai. (Marcel BARTIC)
