„Ma incalzesc cind fac mamaliga, altfel nu ne da mina sa tinem aragazul deschis”

Ani la rind, Cartierul Muncitoresc a fost numit „Valea Plingerii”. Doar
daca treci prin zona intelegi pe deplin realitatea cuprinsa in doar doua
cuvinte. Sentimentul ca ceva nu este in regula apare imediat ce vezi
blocurile, peste care pare ca a trecut o revolutie. Pentru cei care
locuiesc in zona este absolut firesc sa te intilnesti cu oameni care
intra in bloc carind galeti sau bidoane cu apa. Din 2002, apa curenta
a fost oprita la citeva din blocuri, din cauza datoriilor acumulate.
Adevarata grozavie a blocurilor ti se infatiseaza insa dupa ce intri. De
cum s-a inchis in urma ta usa de la intrare, e intuneric bezna si
astepti sa te trasneasca cineva in cap. In cap nu-ti da nimeni, insa
mirosurile amestecate, de igrasie, mucegai, mincare si gunoaie,
toate de-a valma, iti taie rasuflarea. Palierele lungi, cu usi aliniate
des, de fost camin muncitoresc. Locuinte construite intii pentru cei
veniti de la tara sa munceasca in fabrica. Cei mai multi dintre locatari
sint tot cei de acum 20 de ani. Singura diferenta este ca sint mai
batrini si mai saraci. Si nu mai au vreo nadejde ca si-ar putea schimba
cumva viata. Din loc in loc, locul usilor standard, de bloc, este luat de
usi de lemn, unele chiar cu sonerie. Dupa usa se vede ca proprietarii
sint mai avuti. Fie fac parte dintre fericitii care inca mai lucreaza, fie
au casa si pamint la tara.
Locuitorii sint de toate virstele. De dupa usi se itesc si copii de
gradinita, dar si batrini. Locuintele sint, de fapt, niste garsoniere, 30
de metri patrati impartiti in camera, hol, bucatarie si baie. Mihai
Apreutesei sta intr-o astfel de garsoniera de 23 de ani. Nu mai stie ce
culoare au avut peretii. Toti sint negri de igrasie, acoperiti de un strat
de mizga lipicioasa. Toti, cu exceptia peretelui care da afara, care
este acoperit cu un strat subtire de gheata. „Nu avem caldura. Ma
incalzesc cind fac mamaliga, altfel nu ne da mina sa tinem aragazul
deschis”, spune de sub plapuma sotia lui Mihai Apreutesei. Tavanul
sta sa cada in capul celor doi locuitori ai garsonierei. Ca sa nu ploua
in casa, o folie mare de plastic sta agatata sub tavan, ca o barca.
Bucataria este la fel de dezolanta. Un aragaz stravechi, cu butelie,
citeva sticle cu apa si pe masa resturile mesei de prinz: mamaliga cu
dulceata. Mihai Apreutesei este intruchiparea unui monument al
deznadejdii. Nu stie ce ar mai putea face sau cui sa-i mai ceara
ajutorul. A fost sofer, apoi somer si acum traieste din ajutorul social.
„Eu si sotia mea traim din ajutorul social, cite 500.000 de lei de
fiecare. Am 62 de ani, dar nu pot iesi la pensie pentru ca nu am
vechimea completa. Sotia mea are 57 de ani. Nici ea nu poate lua
pensie, pentru ca nu are nici virsta, nici vechimea. Ne ducem viata
de pe o zi pe alta”, a spus Mihai Apreutesei. Au invatat sa nici nu mai
ceara prea multe de la viata. „Singura dorinta ar fi sa reparam
acoperisul, sa nu mai ploua in casa. Am fost si la Goscom si la
Primarie si la Asociatia de proprietari. Mi s-a spus ca la repararea
acoperisului trebuie sa participe cu bani toti vecinii. De unde sa-mi
dea ei bani, sint la fel de saraci ca si mine? La intretinere am datorii
de 23 de milioane”, a spus Mihai Apreutesei. Pentru el si pentru sotia
lui, limanul fericirii pare sa fie pensia. Mult prea departe insa.
Probabil nu vor mai pleca din garsoniera decit cu picioarele inainte.
Pina atunci, zilele trec intre bidoanele cu apa aduse de la pompa si
galetile cu apa strinse de pe pereti. (Cosette ZANOCEA)