Actiunea „Detergentul”

Domnule Comandant,

Sussemnatul, va aduc la cunostinta urmatoarele:

In ziua de vineri, 16 martie crt., in jurul orelor 14, 30, a sunat la usa o tinara care promova detergenti si diverse produse cosmetice. Fara sa am neaparat nevoie de aceste produse, mai degraba din solidaritate umana, am fost receptiv la oferta tinerei: cu ani in urma, si fiul meu, student fiind, facuse promotion si-mi povestise situatiile jenante prin care trecuse cind batea la usa cuiva si era refuzat… Citeva minute, „negocierea" s-a desfasurat in usa de la intrare: am vrut sa ma asigur ca promotia e, cu adevarat, gratuita, intrucit, de-a lungul anilor, mai primisem astfel de ofertanti care abia in finalul prezentarii iti spuneau niste preturi… nu tocmai convenabile. Biata soacra-mea – Dumnezeu deja a luat-o departe de tentatiile acestei lumi – a suportat astfel de socuri, ce-i puteau fi de multa vreme fatale. De aceasta data, tinara promotoare m-a asigurat, chiar a insistat, ca totul e gratuit („viu si adevarat"). Mentionez, domnule comandant, ca nu primesc in casa chiar orice persoana necunoscuta, am prudentele si exigentele mele. Va imaginati ca as fi invitat-o daca ar fi fost vreo balaoachesa de aia, infasurata-n fuste, ca o ceapa de apa? Sau vreo pitipoanca sulemenita, pe chipul careia citesti dintr-odata care ii sint intentiile? Sau vreo baba stirba, cum insinueaza un amic rautacios? Ei, as! La virsta si experienta mea – inclusiv aceea de scriitor –  trebuie sa concedeti ca ma pricep la oameni. Si oricum, eu nu sint printre aceia care cred ca drumul spre iad e pavat cu bune intentii, desi am avut suficiente ocazii care sa-mi zguduie, daca nu sa-mi pulverizeze, aceasta viziune optimista.

Ofertanta (s-o personalizam!) ajunsa la usa mea, din doua vorbe si trei priviri, mi-a cistigat increderea: mignona, bruneta (fara a fi, doamne-fereste, roma!; ca sa nu zic vorba proasta: tiganca), imbracata decent (geaca, blugi), exprimindu-se gramatical – mi-a stat mereu pe limba s-o intreb la ce facultate e – cum s-o tii in usa? Recunosc ca si pentru mine era incomod, din momentul in care incepuse a-mi pune in brate diverse spray-uri si smakuri. Asa ca am poftit-o in bucatarie, avind prudenta (gest reflex) de-a trage yala la intrare. Paza buna trece primejdia rea, doar se stie. La aceasta faza, specialistii Dvs. ar obiecta ca nici o promotoare autentica n-ar face imprudenta de a intra intr-o locuinta necunoscuta, unde s-ar putea intimpla orice. Negocierile se desfasoara, de obicei, prin usa, in usa sau pe hol. Nu pot spune ca n-am sesizat dezinvoltura Ofertantei care, la rindul ei, repede a realizat ca, din partea mea, nu-i nici o primejdie.

Mai mentionez ca rareori sint singur in apartament, de obicei la mine e un continuu du-te-vino, cu diversi vizitatori, ai mei sau ai nepotului meu, student medicinist, aproape doctor. Chiar si in acea zi, n-am fost singur decit in acele 20 de minute fatale. De altfel – cum aveam sa aflu mai tirziu –  nepotul, venind acasa, a dat nas in nas, pe hol, cu o „necunoscuta", care tocmai iesea din apartament. S-au privit o clipa, „necunoscuta" a facut ochii mari, fara a schita insa vreun gest de surprindere – si-au trecut unul pe linga altul. Nepotul, auzindu-ma vorbind in bucatarie, a crezut ca e o cunostinta de-a mea, asa incit, cum obisnuieste, s-a dus direct la el in camera.

In bucatarie, Ofertanta a continuat, pe indelete, ofertarea, nu inainte de a ma ruga sa aduc o foaie de hirtie si un pix, ca sa scriu, cu mina mea, denumirea produselor, spre a se justifica la firma care o trimisese. M-am, un pic, mirat de aceasta solicitare, pe care precedentii nu o avusesera. Totusi, m-am dus in sufragerie, am scos o coala din imprimanta, am cautat un pix. De cind scriu la calculator, pixurile nu prea mai stiu pe unde sint, asa ca mi-a luat ceva timp pina sa gasesc unul. Ofertanta mi-a precizat ca nu e nevoie sa-mi dau numele si adresa, fapt care mi-a indus o stare si mai confortabila, sporindu-mi increderea in ea. Apoi, m-am apucat de scris. Marturisesc, Domnule Comandant, ca, sub dictare, n-am mai scris din scoala primara si m-am si amuzat, impreuna cu „dictatoarea", de aceasta neobisnuita situatie pentru ditamai scriitorul! Ea, mignona, scotea cite un produs din sacosa (dar n-as putea spune cu siguranta daca era o sacosa sau o geanta) si-mi spunea denumirea, pe care eu o transcriam, atent sa nu gresesc vreo litera.

In timp ce scriam, Ofertanta a iesit de doua ori din bucatarie, pentru citeva clipe, fara a-mi spune unde se duce, dar atunci n-am dat importanta acestui fapt. M-a fulgerat doar gindul ca a lasat ceva pe hol, care ii trebuia la „expunere". Este evident ca, daca ar fi mers la baie, ar fi trebuit sa-si ceara voie, sa intrebe unde este – dar aceste si alte rationamente le-am facut mult prea tirziu. Vorbea, juna copila, cu un glas „stins", fiind racita, i se umflasera amigdalele si chiar m-a indemnat sa pun mina, sa ma conving…  Am ezitat, spunind ca nu sint doctor, dar ea mi-a luat, cu o tandra fermitate, mina (stinga; cu cealalta scriam) si a dus-o spre git, insinuind-o pe sub pletele negre, care-i curgeau riu… Gestul, recunosc, mi s-a parut usor excesiv, insa, pe moment, l-am pus pe seama „indraznelii" fetelor din ziua de azi… Ca o buna gazda ce ma consider, i-am oferit o cafea, pe care a refuzat-o, din motive de ganglioni. Insa o tigara (P. M. portocaliu) a acceptat cu placere. Privita dinafara, de un inger bun, scena ar fi aparut ca un taifas intre un bunic si nepoata lui.

… Am izbucnit intr-un ris admirativ a doua zi, cind unul dintre trimisii speciali ai Dvs., Domnule Comandant, m-a intrebat: „In timp ce va dicta denumirea produselor, nu cumva stergea usa de la bucatarie, cu un burete sau cu palma?" „Asa e!" am exclamat eu. Observasem aceasta „mingiiere" a usii. „Ce faci?", am intrebat-o, usor intrigat. „Incerc lacul pentru lemn, sa vad daca e de calitate", mi-a raspuns, prompt, fara vreo ezitare. Cum sa banui ca tocmai isi stergea amprentele?! La sfirsitul „promovarii", a semnat hirtia scrisa de mine – am retinut doar prenumele: Raluca – , a pus-o in geanta si m-a invitat sa vizitez mall-ul de la Nicolina, unde se gaseau acele produse…

„In interval, a vorbit cu cineva la telefonul mobil?", m-a interogat omul Dvs., surprinzindu-ma, iarasi, cu desfasurarea scenariului. „Da, a vorbit cu cineva, soptit, n-am inteles ce i-a spus… parca ceva de genul: am terminat, vin…" Am condus-o pina la usa, i-am urat succes si m-am intors sa-mi admir generoasa donatie – de care nu aveam nevoie! Ca sa eliberez masa, le-am inghesuit intr-un saculet menajer. Acolo sint si acum.

O jumatate de ora mai tirziu, avind nevoie de niscaiva bani, pentru o investitie ce nu suferea aminare, am intrat in sufragerie, am luat cheia „de la locul ei", am deschis sertarul, am deschis portmoneul si am ramas – cum sa spun? – consternat? stupefiat? Mai degraba contrariat: depozitarul averii mele financiare nu mai continea nimic, nici macar o suta de lei, din cele o mie, depuse acolo doar cu citeva zile mai devreme.   

Analizind succesiunea faptelor, ma gindeam, Domnule Comandant, ca era cam greu ca Ofertanta sa identifice locul, sa gaseasca cheia si banii in cele citeva clipe cit a lipsit din bucatarie. E posibil ca persoana sa fi fost insotita de cineva care a stat ascuns si a intrat in sufragerie cind eu scriam? – ma intrebam. Dezlegarea mi-a dat-o nepotul.

Trimisii Dvs., Domnule Comandant, mi-au adus si un album de fotografii. Numai dame una si una! Marturisesc, iarasi, ca niciodata n-am privit cu atita atentie niste fotografii! Apreciez ca, dintre toate, vizitatoarele mele – o includ si pe cea vazuta doar de nepot – erau printre cele mai prezentabile. As zice: si printre cele mai inventive, cu o impresionanta prezenta de spirit. Care, mie, in acel ceas, mi-a lipsit. De aceea dau acum cu „sussemnatul". Nu ma indoiesc ca, in scurta vreme, oamenii Dvs. le vor pune si pe ele sa dea cu „subsemnatul" si le vor oferi un loc fara verdeata, cu multa intristare si suspin.

Publicitate și alte recomandări video