Ai grija cum te joci cu focul!

Marturisesc ca am avut intentia sa scriu un studiu critic pertinent, destul de exact, sobru si chiar sever pe alocuri despre poezia lui Daniel Corbu, dar de la intentie la realizare e o cale lunga; mi-am pus ambitia si fantezia la incercare, dar iesirea din poezie pentru un poet e mai grea sau la fel de grea ca si intrarea in poezie si ceea ce a iesit a fost un text cu totul altfel decit cum as fi vrut eu; imaginatia mi-a jucat si de data asta o festa, astfel ca ma simt nevoit sa incep cu ce ar fi fost mai bine sa inchei, cu o mica nota explicativa. Lucru care nu-mi sta tocmai la indemina.

Intr-un foarte frumos volum de-al sau (ghiciti-i titlul!), poetul Daniei Corbu pro­pune (cititorilor) o plimbare prin flacari.

Doamnelor si domnilor, clameaza Corbu, poftiti sa ne plimbam prin flacari, azi are loc cea mai mare reprezentatie, ultima, poftiti, va rog. Nu va fie teama, nu costa nimic, spune poetul, flacarile nu ard, flacarile sint inofensive. Ne vom plimba cu miinile la spate prin flacari, cum altadata filozofii prin gra­dinile din Akademos. Vom discuta. Ce vom discuta?  Cuvinte.

Cu cine vom discuta ? Cu cuvintele. Ne vom plimba cu ele prin flacari. Fiecare cuvint e un domn orb ce traverseaza strada, con­dus de un ciine orb, un cuvint. Inainte de a cobori de pe trotuar ciinele are grija sa-si ciuleasca bine urechile. Un ciine cu urechi mari, bine ciulite. Din dreapta nu se aude nimic, nici o masina. Masinile stau la semafor. Tramvaiele claxoneaza acolo. Ciinele il trage pe domnul orb in mijlocul strazii. Strada e-n flacari. Ciinele se opreste din nou, adulmeca in dreapta, in stinga. Rotile ruginite ale vagoanelor ard, sinele tramvaielor urla prin oras. Ciinele isi lasa urechile in jos: semaforul e pe verde. Atentiune, masinilor, ramineti pe loc, pe strada trece un om orb cu un ciine orb, el e cititorul!

Cititorul trece prin flacari, il conduce un ciine. Ciinele e un cuvint si flacarile tot niste cuvinte. Cuvintele nu ard. Cuvintele nu ard decit inauntru, in piept, acolo e vilvataia. Tramvaiele pornesc de la semafor. In fiecare statie se urca barbati si femei cu umbrele de flacari in mina. Deasupra lor cade o ploaie de flacari. O ploaie de flacari se scurge pe burlane. Flacarile curg siroaie pe strazi. Aveti grija sa nu calcati prin flacari! Acoperisurile sint niste piei intinse, de bivol, in care ploaia bate darabana. Copiii stau cuminti la geam si privesc. Batrinii ies cu prapuri in strada, parul lor alb e in flacari. Prin mijlocul strazii merge Poetul orb (noul Homer?), cu teasta rasa si hai­nele umede de flacari. Batrinii parinti ii ies inainte cu sare, cenusa si piine, dupa datina. In pieptul Poetului e pirjol, vilvataie sumbra. El e ca o casa care a luat foc, e templul ce arde. Iese fum pe nari, pe gura, pe crestet, acoperisul mintii lui. Grinzile se prabusesc inauntru. Scoateti repede, scoateti-i cit mai repede patul afara, scoateti masa de scris, scaunele, cit mai e timp. In prima camera e Poetul cu iubita lui, stau in pat. El v-a spus: acest om sta intins in pat. Iubita lui e o flacara vie. El nu vede, nu aude nimic, scapati-l din pirjol! Orice piept e plin de mobile, dulapuri, cuiere. In dulap sint costume de haine, camasi, pijamale, ciorapi. Hainele stau pe umeras, pijamalele atirna mai jos de plamini. „Poetul cind se plimba prin oras / nu uita sa-si cumpere un umeras" (vezi Emil B.). Cu umerasul pe umar, Poetul se plimba pe strazi, striga: „uneori visam femei adormind cu bocancii barbatilor plecati la razboi" si „strigatoare la cer e fatarnicia ferestrelor". Poetul trece pe strazi, „orele cad precum pasarile inghetate din copaci iarna" la picioarele sale. O cruciada a indoielilor ii traverseaza muntii din creier. Cu bratele si intrebarile sale cauta sa imbra­tiseze multimea. Moartea vine spre el pe un drum drept, senti­mentele sale se retrag in carti. Cu inima insingerata, Poetul se inalta peste oras cu propria sa umbra in brate. Striga in urma: „iata-te cu trecutul pe umeri / te-ai umplut de pamint / il scu­turi de pe haine / de pe limba din suflet / visezi cu pamint scrii cu / pamint / prin memorie trece intotdeauna un riu / si o casa rosie /…/ bunicul arunca pamint in sus / si face o fintina de afundat in ea chipuri". Apoi Poetul traverseaza cerul proferind cuvinte amenintatoare. Norii ard, cerul e in flacari. Poetul se plimba prin ele. Flacarile sint un Poem. Ele il ard in masura in care arde Poemul.

In cartea a cincea a Istoriei naturale a lui Pliniu cel Batrin gasim urmatorul pasaj despre flacari: „in fierariile din Cipru se poate vedea o musca mare cu patru picioare: unii o numesc pryala, altii ii dau numele de pryausta. Ea traieste atit timp cit se afla in mijlocul flacarilor; daca zboara mai departe moare". Si acum din Daniel Corbu: „acum ca poezia ti-e nevindecata rana / (asa cum marea e mireasa inecatului) / ca esti egal in drepturi cu singuratatea / fericit uneori ca orbii care viseaza focuri de artificii /…/ spune-mi TU mi-a spus Poezia – si hai sa ne incepem plimbarea prin flacari".

Inainte de a incepe plimbarea prin flacari la brat cu mi­reasa sa Poezia, as vrea sa-l intreb pe poet daca a auzit de musca pryausta? Ce crede despre ea? Daca ii va bizii pe geam, o va strivi cu degetul? Sau, dimpotriva, cuprins de o neasteptata duiosie, o va momi punind o bucatica de zahar intr-o cutie de chibrituri, cu gindul s-o „prinza" si apoi sa-i de foc?

Daniel, Daniel, nu simti musca pe sub nasul natiei romane? Din  pricina ei, astazi, sintem cu totii extrem de agitati. Chiar insusi inaltul reprezentant al ONU, aruncind o privire pe geam, brusc si-a iesit din pepeni….

Ai grija cum te joci cu focul!