Alte intamplari doctorale

Marilena devenise, de cateva luni, doctoranda impozantei profesoare M. Desi era o fata foarte bine pregatita (in domeniul istoriei artei), se simtea cumva datoare proaspetei sale indrumatoare stiintifice. Stia prea bine ca doamna M. facea fata cu greu numeroaselor solicitari de coordonare doctorala, asa incat faptul de a o fi selectat pe ea (dintre multi altii), la complicatul examen de admitere, ii crease un apasator sentiment de indatorare. A-si arata recunostinta prin cadouri costisitoare nu intra in discutie. Nu avea situatia financiara potrivita pentru un astfel de comportament si, in plus, credea cu toata convingerea ca o savanta de talia doamnei M. nu s-ar fi pretat la o asemenea situatie stanjenitoare. Ar fi dorit sa vorbeasca deschis cu profesoara si sa-i spuna, onest, cat de onorata se simtea sa lucreze sub indrumarea ei, dar o anumita austeritate comportamentala a doamnei M. o inhiba din start. Traia cu spaima coplesitoare ca gestul sau de gratitudine ar fi fost interpretat drept incalificabila lingusire. La prima intalnire cu indrumatoarea, doctoranda hotari, prin urmare, ca singurul lucru firesc pe care-l putea face ramanea achizitionarea unui frumos buchet de flori. Se prezenta, din timp, in fata cabinetului profesoarei. Cineva care tocmai iesea (si care, avu senzatia, privi cu suspiciune vizibilul colorat buchet floral!) ii spuse sa astepte putin, intrucat doamna M. se afla intr-o convorbire cu doi masteranzi. Marilena se posta dinaintea usii, destul de ingandurata. Daca gresise, cumparand aceste flori, de un rosu strident, ce i se pareau acum, deodata, vulgare? La florarie, dadeau impresia de rafinament, dar aici, in Universitate, dezvaluiau ceva insolent si ieftin, vecin cu trivialitatea pura. Daca profesoara o va repezi, considerandu-se jignita? Daca momentul va arunca o umbra de suspiciune asupra intregului doctorat? Daca ea, Marilena, nu e, in fond, decat o cercetatoare mediocra, ce simte nevoia sa se salveze academic prin aceste acte perverse, de „imblanzire" (emotionala) „a scorpiei"? Mai mult, ajunse la convingerea ca alti doi tineri care trecura pe coridor s-au uitat cu dezgust la florile oribile din mana ei. Statea aici ca proasta, vorba lui Eminescu, „in aplauzele grele a canaliei de uliti". Se duse, asadar, decis, la cosul metalic de la capatul culoarului si ingramadi, brutal, buchetul acolo. Linistea sufleteasca o cuprinse apoi treptat. Fu invitata sa intre, dupa o vreme, iar profesoara dadu dovada, neasteptat, de o naturalete reconfortanta. O asculta cu atentie, ii oferi sugestii bibliografice utile, ii explica anumite chestiuni tehnice si o incuraja. Facu chiar si vreo doua glume. „Austeritatea" inhibitorie din trecut se dizolvase complet. „Mai ai treaba in Universitate?" o intreba, intr-un tarziu, indrumatoarea. „Nu, am venit doar pentru intalnirea cu dumneavoastra", raspunse Marilena. „Bine, atunci hai sa iesim impreuna, pentru ca si eu mi-am terminat activitatile pe azi!". Plecara amandoua in aceeasi nota relaxata in care decursese intreaga conversatie. Trecura pe langa micul container igienic, unde buchetul floral rosu-tipator trona abandonat, plin inca de forta picturala. „Vai", zise doamna M., oprindu-se, „ce flori frumoase! Le-a adus precis un student vreunui profesor si el (ori ea!) l-a aruncat ulterior la cos, deoarece, nu-i asa, noi, universitarii, nici nu bem, nici nu fumam flori. Mare, mare rusine!"

Mutatis mutandis, tanarul si valorosul anglist Mircea primi, la un moment dat, indrumare de doctorat. Multe filoloage navalira pe el, solicitandu-i un „loc la doctorat". Nici nu-si imaginase ca o munca grea ar putea fi atat de populara printre doamnele si domnisoarele profesoare de limba engleza. Omul nostru realiza ca nu va reusi sa coordoneze pe masura cererii si intra intr-o usoara stare de panica. Avea o delicatete structurala, patologica, handicapanta, care il impiedica sa spuna celor din jur nu. Amana confruntarile directe, se eschiva, se ascundea, cand nu fugea de-a dreptul din fata alteritatii. Ca atare, interactiunea cu solicitantii de „doctorantura" devenise un supliciu. Din cauza raspunsurilor evazive pe care le formula in intalnirile cu ei, cu totii se simteau obligati sa revina. Lui Mircea telefoanele ii zbarnaiau neincetat, iar conturile de e-mail i se blocau constant. Pe coridoarele Universitatii, era literalmente vanat, iar uneori, cand incerca sa prinda viteza, „placat" ca la rugby. Cu precadere, o masteranda de an terminal il tortura cu insistentele. Femeia se califica intelectual, cu mare dificultate, chiar si pentru postura masterala, cea doctorala excluzandu-se de la bun inceput. Si totusi, tanarului anglist i se parea imposibil sa zica asa ceva unui om. Ambiguitatea comportamentala a profesorului o impingea insa pe aspiranta doctorala la gesturi tot mai stranii, menite sa-i smulga celui dintai mult-doritul accept. Odata, il zari pe coridor si se porni sa alerge, idiotic, inspre el. Isi dadu seama, pe parcurs, ca galopul ei era, in esenta, inexplicabil, asa incat, atunci cand frana in fata speriatului coordonator de doctorate, nu reusi decat sa-i intinda branzoaica din care luase deja cateva imbucaturi si sa-i spuna: „Domn’ profesor, e pranz si poate n-ati apucat sa mancati. Va ofer aceasta placinta!" Mircea, desigur, nu avu puterea sa refuze, desi cerul cazuse peste el. Multumi confuz, lua aluatul rontait pe jumatate si se indeparta mai degraba sleampat. Femeia il insoti, prelung, cu privirea. Destul cat sa-l zareasca, la capatul culoarului, cum arunca branzoaica la cos. Decise, de aceea, sa-i scrie pe seara un mesaj nefericitului anglist. Titlul misivei electronice era e-mail apologetic (fapt care-i accentua lui Mircea disperarea profesionala – masteranda credea ca, in limba romana, cuvintul apologetic se leaga semantic de englezescul to apologize/ a se scuza!) si suna in felul urmator: „Stimate domnule profesor, va rog sa ma iertati pentru la pranz! N-am stiut ca nu va plac branzoaicele! Cu deosebita stima, I.B." Coordonatorul de teze – intrat in vria unei nebunii temporare – avu cea mai paradoxala reactie cu putinta. Dadu reply pe loc: „Lasati branzoaica! Va primesc la doctorat. In toamna, sa veniti sa va semnez fisa de inscriere la admitere." Zis si facut. Doamna se prezenta la colocviul de selectie in scoala doctorala. Comisia era formata din trei profesori importanti, carora li se adauga si Mircea. Fosta masteranda isi introduse, increzator, tema de cercetare: „Eu vreau sa scriu o istorie a retoricii, stilisticii, lingvisticii, literaturii si teoriei critice anglo-americane, de la origini pana in prezent." Presedintele comisiei o privi pe sub ochelari: „Nu e totusi cam mult?" „Pentru mine, nimic nu e prea mult!", replica taios candidata. Finalul fu oarecum previzibil. Comisia o pica pe „istorica" in devenire, iar presedintele ii zise anglistului: „Nu va suparati pe noi. Tipa pare psihopata. Va facem un bine ca o respingem." Mircea se prabusi in genunchi si se repezi sa sarute, plangand, mainile membrilor comisiei: „Va multumesc din suflet, fratilor!"

Morala? Previzibila, ca de obicei: in universul doctoral romanesc, nu este loc pentru cei slabi de inger.