America si nevoia de multilateralism

Summit-ul Aliantei Nord-Atlantice a evidentiat citeva dintre problemele cu care se confrunta Statele Unite in interiorul comunitatii occidentale si, intr-un plan mai larg, pe plan mondial. In conditiile in care economia americana creeaza probleme la scara internationala, competitia electorala genereaza incertitudine, iar implicarea militara in Irak si Afganistan se dovedeste mult mai problematica decit se anticipa acum citiva ani, e normal ca pozitia internationala a Americii sa aiba de suferit.

In mod paradoxal, acest deficit temporar de leadership va avea, probabil, efecte pozitive pe termen lung. In masura in care administratia viitoare de la Washington – oricare ii va fi culoarea politica – se va orienta, intr-o mult mai mare masura, catre multilateralism, e bine ca decidentii americani sa se reacomodeze cu dificultatile si neplacerile acestei abordari. Desigur, multilateralismul nu va transforma Statele Unite intr-un ostatic aflat la cheremul unor parteneri capriciosi: cele doua administratii Clinton ne-au demonstrat faptul ca America isi poate impune, la nevoie, punctele de vedere. La multilateralism nu recurgi daca esti slab, sau pentru ca esti slab, ci tocmai pentru a-ti exercita mai eficient puterea.

Multilateralismul, asa cum par sa-l conceapa cei doi candidati democrati si, pina la un punct, si republicanul John McCain, ar reprezenta modalitatea corecta prin care SUA si-ar atinge in continuare obiectivele de politica externa. Lumea nu ar deveni una multipolara, pentru ca diferenta in resursele de putere intre America si principalii ei competitori ramine uriasa. Nu exista nici o incompatibilitate intre unipolarism, ca stare a sistemului international, si multilateralism, ca strategie de politica externa a unicei superputeri.

Primul pas pe acest drum ar trebui sa fie regasirea consensului in interiorul NATO, pentru ca aici se gasesc aliatii si partenerii cei mai apropiati. Nu este o sarcina insurmontabila, asa cum o ilustreaza succesul Americii in privinta scutului antiracheta si, intr-o anumita masura, progresele in privinta efortului militar in Afganistan. Este evident ca in interiorul NATO se poate gasi, in final, o solutie acceptabila pentru toate statele-membre in privinta traiectoriei Ucrainei si Georgiei. La fel de clar este faptul ca actualele divergente in privinta modului de tratare a Rusiei pot fi, si ele, solutionate. In fine, asa cum se profileaza noul "format" al Aliantei si viitorul sau rol global, SUA este chiar obligata sa recurga la multilateralism pentru a facilita cooperarea NATO cu Organizatia Natiunilor Unite si cu alti actori internationali.

Oricare va fi noul locatar de la Casa Alba, asteptarile opiniei publice interne si internationale vor fi imense si nu vor viza doar aspecte ce tin de pace si securitate, ci si teme non-securitare precum comertul international, mediul inconjurator sau dialogul intre culturi si civilizatii. Pentru a-si reface autoritatea, administratia de la Washington va fi nevoita sa demonstreze capacitate de leadership si ceea ce unii numesc putere soft. Nu inseamna ca America se va transforma peste noapte intr-un sustinator al dinamicii organizatiilor internationale, nici ca vor cere aprobari in stinga si in dreapta, inainte de a veni cu initiative proprii. Pur si simplu, se vor gasi strategii mai eficiente de exercitare a functiilor (deloc usoare) ce revin hegemonului international.

Pentru Romania, ca membru al Uniunii Europene, regasirea armoniei transatlantice si intarirea leadership-ului american pe plan mondial ar fi extrem de benefice. Deocamdata, mai ales in Europa, inca se mai discuta daca cele doua obiective nu sint cumva incompatibile. In mod paradoxal, insa, este greu de intrevazut cum s-ar putea elimina asperitatile intre America si Europa fara o reafirmare convingatoare a vocatiei de lider pe care a exercitat-o, timp de decenii, SUA. Ideal ar fi ca noua administratie sa primeasca sfaturile si solicitarile prietenesti ale aliatilor si ale partenerilor, inclusiv ale celor mai mici, cu statut de puteri regionale sau subregionale. Nu vor putea fi incluse toate, iar unele ar putea fi chiar respinse. Insa noua administratie americana ar trebui asaltata cu astfel de solicitari, tinind de interesele nationale ale fiecarui stat participant la gestionarea ordinii mondiale contemporane.

Fara a sugera ca a venit momentul presiunilor nemasurate, este important ca si tara noastra sa-si articuleze de o maniera cit mai coerenta proiectele de viitor. Apoi, cu buna cuviinta si totodata cu fermitatea unui aliat principial, Romania, eventual in cooperare cu alte state interesate, ar trebui sa includa aceste chestiuni pe agenda relatiilor cu SUA. Procedind astfel, am contribui si noi, in limita posibilitatilor noastre, la stimularea unei abordari multilaterale din partea puterii dominante a epocii noastre.