Caută 
5 MIN
Stiu ce se asteapta de obicei de la un profesor atunci cand scrie despre scoala: sa sustina ca totul functioneaza ireprosabil, ca nu exista forme goale; daca vrea sa para convingator, e musai sa se dea pe sine drept exemplu si sa ajunga la concluzia de bun-simt, dar previzibila, ca tot ceea ce este el astazi se datoreaza faptului ca a respectat sistemul. Ei bine, mie imi vine greu sa joc un astfel de rol fara sa rosesc sau macar fara sa ma bufneasca rasul. Nu am fost ceea ce se cheama un elev constiincios sau un elev model. Oricum, cand va trebui sa-i tin morala necesara fiului meu, va trebui sa evit pildele din biografia personala; ma voi baza pe exemplul luminos al mamei lui.
Asta nu inseamna ca recomand, Doamne fereste, fronda de dragul frondei. Daca nu mi-a placut prea mult sa respect regulile, nu inseamna ca, in mare, nu am facut-o. Educatia inseamna, intr-o masura mai mare decat se strofoaca sa ne convinga noile tratate de pedagogie si metodica, si constrangere. Sursa nemultumirii mele era alta: scoala tinde sa organizeze prea rigid cunoasterea. Asta e tot. De invatat mi-a placut mereu sa invat si imi place si acum (mai mult decat orice altceva), doar ca sunt greu de tinut in lesa. Si totusi, ca orice om care a insistat sa ramana in cadrul scolii pe viata, am avut si eu momentele mele de performanta pe cand eram elev.
Primul concurs la care am luat parte a fost unul, sa-i zic, artistic. Eram, cred, in clasa a V-a, imi amintesc cate ceva despre o calatorie cu rata (mai stiti ce e aia?) la oras, de intrarea intr-o cladire care mi se parea enorma (probabil era vorba de Palatul pionierilor, numit azi Palatul copiilor) si, in fine, de un program care amesteca dansul, miscarea aerobica cu muzica propriu-zisa. Rolul meu era unul mult mai modest decat mi-as fi dorit. E drept ca faceam parte si din corul scolii, unde intrasem din doua motive: eram amorezat de profesoara de muzica (tovarasa Lelia) si, simultan, de o colega de la a V-a B (Cristina Cioponea pe numele ei, dar asta nu conteaza), membra fruntasa a corului. Doar ca gratioasa profesoara (care avea niste maini superbe, cu venele iesite in evidenta si ascundea o tristete discreta in ochi), care acceptase sa intru si eu in cor pentru ca era prietena cu mama, ma sfatuise sa… fac playback. Bine, nu in termenii astia, dar imi spusese ca e mai bine sa cant in soapta. Prin urmare, daca prezenta mea era mai mult decorativa atunci cand grupul meu trebuia sa cante, ea devenea mult mai consistenta cand se trecea la partea a doua, destinata miscarii. Am fost dintotdeauna (sunt si acum) un dansator catastrofal, care imprumuta involuntar gesturile unui pinguin abtiguit. Prin urmare, nici la acest moment nu imi puteam aduce nepretuita contributie. Dar faceam ceva fara de care nu se putea: in cadrul unui scenariu bine pus la punct, tineam, la un monent dat, elasticul peste care sareau anumite colege. Cunoasteti jocul, fetele il practica ore in sir in fata blocului. Ei bine, eu eram una dintre cele doua fete care tineau elasticul cu picioarele cracanate. Cu totii trebuia sa ii repezentam, imi dau seama acum, pe copiii care-si vedeau linistiti de jocurile lor, profitand de lumea „fara bombe suierand" pe care ne-o asigura Partidul. Ce sa mai spun? Sunt mandru (la vremea respectiva probabil ca abia imi mai incapeam in piele) ca am contribuit la obtinerea premiului al II-lea.
Prima olimpiada la care am participat a fost cea de romana, prin clasa a V-a. Nu a lasat urme, ci doar un gust amar. A trebuit sa comentam o poezie cu partidul si nu am reusit sa depasesc cliseele care ni se dictau fara entuziasm la ora de educatie politica. Abia dupa 1990, in deplina libertate, a inceput cariera mea de elev olimpic. In clasa a VI-a m-am mutat la o scoala foarte buna din Constanta. Si am luat cam toate obiectele la care imi placeau profesorii pe rand: romana, istorie, chimie. Cu rezultate notabile la primele doua, care sunt si azi domeniile care ma acapareaza. In fine, in liceu am dat lovitura la romana si la engleza. Am ajuns la faza judeteana, am dat proba scrisa si, pana sa se comunice rezultatele, m-am contrazis destul de impertinent cu profesoara (o fiinta mica, purtand neinspirat o centura suficient de lata ca sa ii lege abdomenul direct de gat, turcoaica blonda, debutanta si fara pic de sarm). Ea mi-a reprosat ca nu am interpretat bine nu stiu ce text (Sadoveanu parca), ca nu am scris ce ne-a dictat ea (din Arca lui Noe, imi dadusem eu seama), ca nu am folosit caietul (galben) cu extrase din critica etc. Rezultatele au fost peste asteptari, totusi: luasem o nota foarte mare si trebuia sa reprezint liceul la faza nationala. Si am refuzat sa ma duc. Scurt pe doi! (Nu, nu faceti ca mine, e mare pacat…) In fine, la sfarsitul liceului ma consideram deja un mic specialist, citisem toata critica romaneasca, stiam ca ma voi face critic literar si profesor universitar (acum incep sa am dubii). Eram mult mai sigur pe calitatile mele decat sunt astazi. Citeam si conspectam zilnic la Biblioteca Judeteana (care pe atunci era in zona veche a Constantei, in proximitatea Cazinoului); e perioada romantica, aurorala a formarii mele. Pe scurt, din aroganta, am refuzat sa mai particip la orice olimpiada de romana; nu ma mai interesa, eu studiam paralel cu programa scolara… Si rau am facut.
Dar, desi la finele liceului devenisem un elev destul de rebel (chiuleam cam mult, pe romaneste), am participat la un concurs international care presupunea un lucru foarte simplu: sa intri in sala si sa scrii un eseu pe o tema data. in limba engleza. Am luat premiul I, spre stupoarea mea si a foarte simpaticei profe de engleza (Luminita, debutanta, dar entuziasta). In noaptea dinaintea concursului vorbisem pana tarziu cu niste amici mai copti despre muzica rock, care ma pasiona: Deep Purple, Led Zeppelin, Doors etc. Singurul dezavantaj a fost entuziasmul parintilor, care nu doar ca aratau oricui dictionarul Longman pe care il primisem ca premiu, dar si-au pus si mari sperante in viitorul meu bazat pe cunoasterea perfecta a limbii engleze. Doar ca eu, venit la Iasi, m-am inscris la Romana.
Cam astea sunt experientele mele de elev, legate de concursuri si olimpiade. Desi nu pare, ele mi-au dat mereu un imbold: doar asa mi-am dat seama ca e ceva de capul meu. Performanta nu se poate face decat in competitie cu cei mai buni. Nu am avut nicio emotie cand am dat examenul de admitere la facultate (desi – ce vremuri! – eram sapte candidati pe loc) si nu prea am avut niciodata emotii cind a trebuit sa dau vreun examen in specialitatea mea. Si am dat cateva! Indisciplina mea din acei ani se explica si ea cumva: ma pasiona prea mult literatura si mi se parea ca a respecta regulile fara ifose ar insemna sa accept ca invat pentru un concurs, pentru o nota. Or, eu niciodata nu am invatat pentru vreun concurs, ci pentru ca asta mi-a placut mereu sa fac: sa invat.
Singura morala care merita extrasa din articolul de fata este ca lucrurile cu adevarat importante nu se fac doar pentru ca „asa trebuie", ci se fac din pasiune.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
