Caută 
5 MIN
Editorialul este, probabil, cea mai ingrata forma de publicistica. El se afla, ca gen, intr-o stare (destul de dramatica!) de inadecvare. Pe de o parte, aidoma productiilor artistice ale calofililor, are nevoie de timp, distanta si slefuire pentru a putea convinge, iar, pe de alta, in pofida eforturilor investite in conceptia sa, nu rezista pe palierul aprecierilor si atentiei publicului caruia ii e destinat decit maxim o zi, ziua tiparirii lui. Editorialistul isi construieste textele cu opinteli si frustrari, precum orice scriitor adevarat, nefiind insa receptat – pe scara valorilor estetice – mai presus de reporterul obisnuit, care redacteaza articole in viteza, oriunde (pe un colt de masa, la rigoare) si oricum (pe jumatate de servetel, la nevoie), obsedat de stirea propriu-zisa si prea putin de invelisul ei stilistic. In editorial se imbina doua lumi – aparent disjuncte -, lumea „culturii inalte” si lumea „culturii populare”. Depinde de talentul editorialistului ca ele sa fuzioneze perfect si sa capete semnificatie una pentru cealalta. Oricum, cel care scrie editoriale ramine, in absolut, mai curind nerasplatit pentru incercarea sa. El seamana cumva cu maestrul cofetar ce priveste (banuiesc, intrigat!) cum opera lui grandioasa, alcatuita din straturi supraetajate de frisca si ciocolata, dispare in imbucaturile mesenilor topiti de placere, dar, altfel, indiferenti la sofisticata arta ascunsa in adincitura linguritei argintii.
Editorialistii de cursa lunga – adica aceia care scriu un articol macar o data pe saptamina, timp de mai multi ani – ajung, treptat, veritabile „antene” de captare a subiectelor. Ei devin profesionisti in detectarea unei teme de interes general, in tratarea ei cu maxima claritate si brevitate si, fara indoiala, in exploatarea micii doze de senzational dosite in orice poveste, oricit de marunta. Toate acestea reprezinta conditiile prin excelenta ale presei scrise, conditii pe care editorialistul – pentru a rezista aici – trebuie sa si le asume fara negocieri. Bineinteles, un editorialist nu poate fi genial patru saptamini la rind, cum nu poate nici sa placa tuturor categoriilor de cititori cu acelasi text. Daca veti urmari cu atentie publicistica unor mari scriitori romani (Eminescu, Caragiale, Arghezi, Calinescu), veti observa ca media valorii articolelor functioneaza, la ei, cam in regim de unu la patru. Adica, din patru editoriale (in principiu, o luna de activitate asa-zicind jurnalistica), unul este, cu adevarat, exceptional („genial”, cum se spune astazi), indeplinind toate regulile genului, pe cind celelelate trei se misca undeva intre „interesant” si „acceptabil”, un loc nu chiar atit de obscur pe cit pare la prima vedere si pe care l-as numi „rezonabil”. Aici descoperim, in fond, capacitatea individului de a face munca de editorialist, in disponibilitatea lui de a-si scrie rezonabil marea majoritate a articolelor. De aceea, trebuie sa o spun, este deceptionant pentru un editorialist bun (id est din clasa celor „rezonabili”) sa primeasca feed-back negativ de la cititori sporadici, neinformati si, mai ales, trecuti pe linga subiect, de tipul celor misteriosi (cu nume inventate), ce-si lasa adesea elucubratiile pe site-urile cotidienelor noastre de prim rang. Munca lui creeaza atunci senzatia inutilitatii.
Si totusi, mai dezolant decit reactia neavenitilor e socul produs de … alte editoriale, in speta de editorialele slabe si foarte slabe. Cresterea numarului de publicatii in Romania a marit, in mod natural, numarul de editorialisti. Daca, in prima parte a anilor nouazeci, ii socoteai pe degete pe acesti formatori nationali de opinie, astazi, practic, ei au atins, prin prezenta, pragul critic al inflatiei. In consecinta, multitudinea de articole de fond proaste a invadat presa autohtona. Nu sint un cititor de editoriale slabe. Ca si dumneavoastra, abandonez un text de opinie, dupa primul paragraf, in cazul in care momentul (crucial) de captatio benevolentiae nu s-a derulat in maniera satisfacatoare. Cu toate acestea, am trait surpriza, in ultimele saptamini, parcurgerii – in reviste cazute intimplator in mina – a unor astfel de articole, pina la ultima silaba. Am avut revelatia – precum in bancurile de odinioara – a „culmii” editorialului prost. Care este ea? Prostratia in fata tembelismului unui text pe care, blocat, il lecturezi constiincios pina la capat, asemenea unuia bun. Experienta ramine periculoasa si, intrucit am convingerea ca nu sint singurul care i-a cazut victima, atrag atentia aici asupra riscului intoxicarii intelectuale a populatiei (si) prin astfel de metode „publicistice”.
Voi oferi doua exemple, pentru a nu ne opri doar la nivel de abstractiuni. In TVMania (22-28.09/06), redactorul-sef, Dragos Varsandan, se ocupa (in Prietenul Steve) de subiectul international numarul unu al lunii septembrie – moartea celebrului realizator de emisiuni de pe Animal Planet, Steve Irwin. Intentie onorabila, sufocata insa de perspectiva aberanta adoptata de editorialist asupra temei. El simte nevoia sa ne vorbeasca (in mai mult de jumatate din editorialul consacrat „Vinatorului de Crocodili”) despre propria sa perceptie asupra aligatorilor, din copilarie si pina in prezent. Nota evocarii este duioasa si pronuntat egocentrica: „Cind eram mic, una dintre cartile mele preferate era Crocodilul Ghena si alte povestiri. O carte viu colorata, cu ilustratii din belsug, scrisa de un oarecare Uspenski. Simpatia mea pentru acest personaj, un crocodil intelept si pasnic, care-si servea oaspetii cu fursecuri si ceai de la samovar, era cit se poate de fireasca /…/. Putin mai tirziu, de la Teleenciclopedia, am aflat ca rudele crocodilului Ghena din viata reala sint destul de fioroase si pot sa te manince fara nici o remuscare. N-au nici fursecuri si nici samovar, sint dotate cu niste falci extrem de puternice si uneori te pot ataca pentru simplul motiv ca le este foame”. Bietul „prieten” Steve a trecut astfel de mult pe locul sapte in contextul general al editorialului.
In Felicia (21-27.09/06), o tinara doamna, fotografiata color (ca si domnul Dragos), Angelica Cobzaru pe numele sau, semneaza editorialul Nostalgia dupa vacanta. Textul nu depaseste standardul unei compuneri de gimnaziu, cu titlul euforic Cum mi-am petrecut vacanta. Doamna Angelica ne spune pe unde si-a facut concediul (la mare, la munte si in Italia!), facind niste consideratii, cum sa le zic, „culturale”, de toata pomina: toamna nu-i ca vara (e „mai racoroasa” si, implicit, „apelam la o bluza” mai groasa cind ea „soseste”, „studentii vin acum sa-si definitiveze situatia pe care au lasat-o neincheiata in vara”, iar „copiii si parintii sint in verva pregatirilor pentru deschiderea scolilor si gradinitelor”), italienii nu-s ca romanii („le lipsesc ciorbele cu care sintem noi obisnuiti in Romania si care sint atit de gustoase!”) si editorialul nu-i ca doctoratul (doamna Cobzaru semneaza aceste platitudini cu titlul universitar „lector drd.”, drd insemnind ca are doctoratul inca in lucru). Omiteam, mai sus, sa precizez faptul ca un editorial bun trebuie sa aiba si niscaiva umor. Aici, Angelica Cobzaru nu rateaza chiar complet. Isi incheie textul cu o urare demna de o ilaritate universala: „Bun venit, toamna!”.
