Asa a fost, asa va ramine

Ca si cartile, ba mai mult chiar, scrisorile au o soarta a lor care se impleteste cu geometria complicata a unor destine si se strecoara in unele episoade istorice; unele – minore, fara semnificatii, altele, cu posibile reflectari postume sau, macar, posibile meditatii.
Eram un modest elev de liceu, la un liceu modest, dar important (nu-i nici o inadvertenta in aceasta formula, pentru ca unele licee care "functionau" in perioada denumita "intre cele doua razboaie mondiale" erau, pe drept cuvint, scoli glorioase).
Profesorii de "limba romana" (care, de fapt, erau profesorii de literatura generala) fusesera concentrati si murisera, succesiv, pe front. Am fost promovat intr-o buna dimineata de directorul nostru, importantul Ion Botezatu (care era director, profesor si diriginte) in cea mai onorabila functie pe care am ocupat-o in viata, aceea de director "adjunct" al bibliotecii liceului. Biblioteca era, nu mi se parea doar, covirsitoare. Eram singurul ei functionar, aveam singura cheie a tezaurului si beneficiam de drepturi suverane: veneam si plecam cind doream. Mureau oamenii in jurul nostru, pe front, se intorceau mutilati din razboi, se zbatea lumea in ritmul bombardamentelor, dar eu ma simteam un mic imparat, sigur pe puterea lui, neobservind ca, de la o zi la alta, cerul se sfirteca de loviturile de tun, mereu mai aproape, si lumea parea gata sa se prefaca in bucati. Exista, la adolescenti, o astfel de insensibilitate care nu-i eroism, nici nepasare criminala, cit o forma de orgoliu, o ambitie destul de lipsita de inteligenta.
Biblioteca liceului era adapostita intr-o casa "boereasca", dimensiunea ei nefiind compatibila cu spatiile de invatamint create conform clasicelor planuri de liceu tip "Spiru Haret" sau poate "Carol I", nu mai stiu. Erau citeva camere spatioase care cuprindeau multe mii de carti, unele neavind corespondenta cu "materia de invatamint". Istoria Matematicilor, Istoria Astronomiei, tratate de tehnici horticole, de sericicultura, Critica ratiunii pure si Teoria lui Lavoisier reconstituita  in spiritul critic al chimiei fizicale, Tehnici de tactica si strategie militara si multe alte carti nu mi se parea ca se potrivesc invatamintului secundar; dar simteam o fascinatie sfinta rasfoind pagini care dormitau, probabil de zeci de ani, pe rafturile vechi, care, din cind in cind, pocneau scurt, parca animate de un misterios suflet invizibil. Din citeva mari camere vecine patrundea, in "cabinetul" la care ma instalasem cu un sentiment ministerial, ametitoare parfumuri de plante medicinale – flori de tei, romanita, frunze de diferite ceaiuri pe care, din cind in cind, le aduceau in saci de hirtie elevii mai mici care aveau ca misiune de "practica voluntara" sa culeaga buruieni care ar fi putut fi folosite ca leacuri ajutatoare intr-un caz (care era iminent) de declansare a razboiului.
Comoara pe care o "administram" nu era deloc lipsita de importanta; miile de volume, cele mai multe legate artistic, trainic, proveneau din biblioteca unui mare carturar, vecin cu locurile in care ne aflam, celebrul boier Basota, care infiintase pe mosia sa cunoscutul liceu (care mi se pare ca exista inca) in care invatasera multe generatii de copii de tarani, foarte multi dintre ei devenind, cu timpul, mari personalitati de renume international.
Ce nu se gasea acolo? Era, pentru mine, un spatiu urias, o suta de sali de cinematograf la un loc… Nu-mi mai era somn, fascinat de ceea ce puteam citi: am gasit volume daruite liceului de George Apostol, citeva cursuri de istoria matematicilor apartinind lui Pompei, o scrisoare, ferfenita, a lui Constantin Missir, descriind starea "in mare masura buna" a poetului nostru Eminovici, si altele care s-au spulberat cu primele lovituri de tun trase razant peste localul in care ne  aflam. Si cite… Erau si volume, legate, cuprinzind notite contabile, unele relatari, pe toate le citeam cu sufletul la gura.
Dar nu despre aceste mici comori vreau sa vorbesc aici; despre altceva, dureros, ingrozitor si totusi interesant. Nu mi-as fi amintit despre o anumita scrisoare, gasita intre filele unui volum intitulat "De l’amour", legat in matase de culoarea trandafirului galben, ostenit de timp. Am cautat acolo ceea ce era normal sa caute un tinar de mai putin de saptesprezece ani…, dar am gasit o fotografie gratioasa (de fapt, un desen in tus, executat fin, de un artist care traise in timpul cind artistii aveau timp sa-si perfectioneze, ca bijuterii, operele). Era o femeie tinara, cu ochi mari, cu ochi intrebatori si tristi; un cap de femeie splendida, pe un git care avea gratie de lebada. Nu stiu cine era, cui ii scrisese cele citeva rinduri; dar am dedus despre ce notase acea splendoare, inca tinara, dar nu de tot tinara… tinara la virsta meditatiilor grave. Cu o agrafa, fotografia era legata de o cutremuratoare relatare a executiei cumplite a Brincovenilor. O franceza clara, frumos caligrafiata, semnata de "Louis", descria pe doua pagini tortura – "erau plini de singe, nasul mezinului era bagat in gura nefericitului copil, erau loviti cu bite si presarati cu sare. Te scutesc, iarta-ma, de alte amanunte. Dar de ochii nefericitului Print valah nu voi avea somn de  acum niciodata. Sultanul era afabil, se intretinea cu luminatiile lor ambasadorii Angliei, Frantei si Marii Rusii, care au asistat atenti calmi. A urmat, se spune, un cockteil…
Si, draga mea, nimeni, dintre acesti oameni, cei mai puternici ai lumii, nu a schitat vreun protest…".
Am privit mult timp la aceasta scrisoare, vrajit de acest nefericit document si de femeia necunoscuta; cred ca raspunsul reprezenta chipul ei, pe care ea scrisese, cu o caligrafie fina, atit: ca Louis sa bea, seara, doua cani de camomille (musetel). Si adauga: "… eh bien, tout sera normale en 2000".

*
Nu stiu ce s-a normalizat in 2000; dar inca de atunci mi-am pierdut multe sperante, multe iluzii… M-am deprins cu ideea ca lumea este asa cum trebuie sa fie.