As!

Reaed Arafat pe post de precept moral. Sau ca model de urmat. In fine, ca termen de comparatie. O tema, foarte bine captata, de Constantin Tanase. Fostul sef al SMURD-ului e, privit de aici, un fenomen aproape incredibil, cu neputinta, practic, de imitat in conditiile noastre. Nu trebuie sa repet: Raed Arafat e nascut la Damasc, deci un strain (iau termenul in acceptia lui strict tehnica, daca a mai ramas!) si care, de nesperat, a facut o cariera fulminanta in Romania. „De nesperat", iarasi, din punctul nostru de vedere. Sa ma explic insa, ca e tocmai cazul.

Primul lucru care m-a frapat cand am auzit de arabul devenit, in Guvernul Tariceanu, subsecretar de stat la Ministerul Sanatatii, a fost pronuntia lui. Cu usoare palatalizari, intr-un vag stil oriental asa-zicand, putin cam taraganata, dupa gustul meu, dar impecabila in rest. Vi se pare o bagatela ce spun, dar nu e si cand te lovesti zilnic de mutilarea limbii tale materne, mai ales de catre alogeni. Trebuie sa traiesti (nu un deceniu, nici doua – cam cat se implineste un destin, cu bune sau cu rele) intr-un mediu ca cel de aici, ca sa ti se para uluitor un lucru, in definitiv, atat de firesc aiurea. Constantin Tanase s-a gandit, intr-un mod aproape reflex, la posibilitatea unui Arafat la noi. Nu m-am exprimat bine: la cineva, dintre rusi, cu o prestatie asemanatoare. O simetrie in ordine pur speculativa ar fi de imaginat. Nu si in viata de zi cu zi, din pacate: nu zaresti p’acilea muscal de leac sa vorbeasca onorabil in limba romana. Majoritatea iti raspund ranced, cand consimt, in idiomul lor, oricat ar fi de publica institutia pe care o reprezinta (la privati nici de asta nu ai parte cateodata!). Exceptiile sunt la fel de putine ca acum douazeci de ani si, hélas!, tot atat de oribile. Dispretul e chiar mai accentuat decat inainte, as zice, pentru ca a iesit din ideologic (nu ne mai confruntam demult in campul acesta) pentru a deveni un fel de dat ontologic indestructibil, tare ca piatra. Ca derivat dintr-un principiu, cum se afisa la inceputuri, era (sau putea fi considerat in extremis) o forma de politete – platea, orisicat, un tribut aparentelor, protocolului social. Acum, ce sa zic, e badaranie sui-generis. Nu sovinism (asta e o atitudine activa, constienta de mizele sale), ci o nesimtire la limita cu zoologia, decerebrata. Rusii nu se mai obosesc cu dichisul principial (economic, cultural sau de alta natura): vietuiesc ca bivolii, fara a se mai sinchisi de proiectia lor in exterior. Normal deci ca nici nu admiti ideea unui Ivan macar intrucatva asemanator sirianului. Cine il vede aplecat peste un dictionar bilingv sau rasfoind cutare tom de gramatica? Exista lucruri interzise pana si imaginatiei omnipotente…

Dar nu numai din aceste considerente nu sunt de acord cu Tanase cand il vede pe Arafat ca o pilda (e cuvantul sau) pentru rusi. Oare cum i-ar putea persuada? Cine dintre ei ar vibra la ideea de a-si insusi limba romana in vederea unei cariere, asa cum rezulta din traseul parcurs pana acum de actualul ministru roman al sanatatii? Rusii nostri s-ar apuca, probabil, de burta, daca cineva le-ar talmaci pilda in chestie: cand au avut ei nevoie, in ultimii doua sute de ani, sa invete limba bastinasilor (numiti „baki", adica boi!) pentru a pune laba pe vreo sinecura in zona? Sub Brejnev, problema nici nu s-a pus, incoace, guvernele parca au ingaimat ceva, s-a strecurat prin anale si o vaga sugestie de obligativitate, moarta insa, vai!, chiar in clipa cand vedea lumina tiparului. Un frison, pe cat imi amintesc (era prin anii ’90, reviriment, Piata Marii Adunari Nationale, Iurie Rosca, tot tacamul), ii strabatuse: pe unii i-au vazut frecventand pe bune cursurile de romana. Si daca n-au perseverat, e vina noastra, in primul rand: n-am stiut sau n-am avut puterea (sau si una, si cealalta) sa ne ducem proiectele la capat. Rusii au inteles foarte repede ca nici noi insine nu ne luam pretentia in serios. Asa ca sa nu ne mire prea tare, de exemplu, inscriptiile stradale in rusa: ce motive ar avea big brother sa ne respecte, daca insine nu simtim nevoia? Noi inca mai intelegem sa tratam cu rusii – moscove care nu cred in lacrimi – prin intermediul unor invataminte anoste ca acesta: „Putea oare acest Raed Arafat, intreaba Tanase, sa faca o cariera de succes daca, in loc sa invete limba romana si sa se integreze in societatea romana, ramanea la limba lui materna si devenea luptator pentru drepturile arabilor palestinieni din Romania?" As!…    

 * Ghenadie Nicu este corespondent al Ziarului de Iasi in Republica Moldova