Autori – copiii…

Inca nu m-am dumirit – pina la virsta asta! – ce
resort ii stirneste pe copii (si pe adolescenti) sa
scrie poezie sau sa deseneze. E o boala a
copilariei, ca rujeola si varsatul de vint? E o
joaca, precum sotronul sau de-a v-ati
ascunselea? E un exercitiu de initiere, precum
matematica, gramatica, muzica, la care nu ai
acces daca nu repeti zilnic? E o revarsare a
preaplinului lumii inconjuratoare, de care micul
print (din orice copil) se simte coplesit? E chiar o
expresie a talentului?
Mai degraba as zice ca e din toate cite ceva.
Pe la sfirsitul anilor ’70 (secolul trecut), o colega
de la „Cronica”, doamna Virginia Burduja, a avut
ideea de a organiza, sub egida revistei, un
concurs anual, „Autori: copiii!”, care sa
stimuleze, sa identifice si sa premieze
creativitatea in nuce a acestora. Concursul
exista si acum, fiind printre putinele fapte trans-
revolutionare cu care „Cronica” se poate mindri.
Si aceasta intrucit in palmares (si in paginele
revistei) n-au patruns niciodata texte, desene
omagiale, ferindu-l noi, cei care faceam parte din
„juriu”, de poluare. Am pus „juriu” intre ghilimele
intrucit, ani la rind, de concurs ne-am ocupat
doar initiatoarea si cu mine. Sute de plicuri, mii
de „compuneri” dar si citeva poezii adevarate mi-
au trecut, in fiecare an, prin mina si prin suflet.
Cind se incheia o editie eram sastisit, epuizat si-
mi ziceam ca gata!, aceasta e ultima pe care o
mai „ocirmuiesc”, dar in primavara urmatoare
abia asteptam sa inceapa a veni plicurile, sa vad
ce „lucruri trasnite” le-a mai trecut prin cap
copiilor.
Se conturasera deja citeva centre de iradiere
lirica, aflate in orizontul meu de asteptare: de la
Birlad, „Ciresarii” lui Cristian Simionescu, de la
Onesti, „Zburatorul” lui Gheorghe Izbarescu, din
Iasi, cercul de la Scoala 23, condus de doamna
Elvira Soroceanu, din Baia Mare, din Bistrita,
din Orsova, din Galati, din Vaslui ori Suceava
veneau intotdeauna „trenuri de poezie”. Si
aceasta intrucit indrumatorii, mentorii ii tineau pe
copii sub presiune, ii invatau nu doar cum sa
scrie, ci, mai ales, ce si cum sa citeasca. Doar
unu la mie dintre ei au ajuns scriitori, dar e sigur
ca 999 sint buni cititori, au ramas cu „viciul”
lecturii. Un rapid recurs la memorie nu-mi releva
decit citeva nume care, din copii, au devenit
autori: Alina Mungiu, Ioan Vieru, Alina Tacu,
Mircea Platon, Lacramioara Petrescu, Ana Maria
Caia, Marieta Radoi, Constantin Vica (acesta din
urma, descoperit si promovat dupa despartirea
mea de „Cronica”). Vor mai fi fiind si altii, al caror
nume – si-mi cer iertare – l-am uitat sau nu l-am
reperat, in avalansa editoriala din ultimii ani.
In mod sigur nu-i uit insa pe Alexandru-Malin
Tacu si pe Ronald Gasparic. Ei depasisera faza
promisiunilor, erau certitudini. Dar au devenit –
vorba lui Labis, cu care se intilnesc in destin – „o
amintire frumoasa”. Reiterez, sumar, povestea
lor. Moartea lui Malin Tacu (elev, atunci, in clasa
a XI-a la un liceu din Iasi), in timp ce participa,
cu colegii, la o onomastica, a ramas si acum,
dupa 20 de ani, invaluita in ceata: crima sau
stop-cardiac? Sau, altfel zis, stop cardiac
provocat de o substanta care, „strecurata” in
mincare ori in bautura, si-a facut rapid efectul?
Oricum, pacientul a fost purtat de la un spital la
altul si-a murit in Salvare. Oare nu trebuie sa
legam moartea subita a junelui de 17 ani de
faptul ca tatal lui, poetul (si dizidentul) Alexandru
Tacu, facuse cerere de emigrare in SUA, de
unde fusesera cumparati (la propriu, conform
practicii ceausiste) de nimeni altul decit de
Constantin Emil Palade, singurul roman
detinator al Premiului Nobel?! Cum „tirgul” parea
incheiat, trebuia sa se intimple ceva care sa
opreasca emigrarea familiei Tacu. Lovitura a
venit in punctul cel mai sensibil.
Dar Ronald Gasparic? Un copil din Braila, pe
care l-am premiat, incepind din 1981, cind era in
clasa a V-a, citiva ani la rind, pina a luat Marele
Premiu si, depasind virsta, a iesit din „raza”
concursului nostru. I-am mai intilnit uneori
numele in revista „Convorbiri literare”, in
„Amfiteatru”. Erau tatonari, tentative de
confirmare a talentului si de la alte „case”, cum
se intimpla la aceasta virsta critica. Apoi, in vara
lui 1991, am primit o scrisoare de la mama lui.
Era ca si cum mi-ar fi scris Vitoria Lipan, cu
mina lui Sadoveanu: Ronald fusese omorit, ucis
miseleste, dar nu pe cine stie ce coclauri
neumblate, ca-n „Baltagul”, ci in plin centrul
Brailei. Se afla in prima lui vacanta studenteasca
(era student la Iasi). In decembrie ’89 fusese la
Bucuresti, la revolutie, avea o anume aura,
stirnea invidie si ura printre colegii care
ramasesera sa bata berbunca prin oras. Unul
dintre acestia – dar nu un oarecare: fiul sefului
Politiei – l-a ucis, izbindu-l cu capul de asfalt. Nu
i-a fost usor „Vitoriei” din Braila sa stabileasca
adevarul si sa fie pedepsit ucigasul. Pina la
urma, criminalul a primit 7 ani inchisoare si
putem spune ca este deja, de vreo 7 ani, liber sa
faca orice. Familia Gasparic a emigrat in
Canada. De acolo a instituit un concurs (si o
fundatie) ce poarta numele „Ronald Gasparic”.
Desfasurat mai intii la Braila, ulterior la Iasi,
concursul premiaza (din fondurile familiei) autori
aflati la prima carte, sau deja consacrati, din
Romania si din Canada.
Atit creatiile lui Malin Tacu, cit si cele ale lui
Ronald Gasparic au fost valorificate editorial,
prin grija familiilor, care incearca, astfel, sa le
perpetueze memoria. Ce-au fost acesti copii –
autori stim, citindu-le cartile. Ce-ar fi devenit,
putem, doar, presupune.