Cetatea si personajele ei

Orasul celor sapte coline a avut mereu faima de loc al boemei. Geografia pare sa sustina farmecul sau discret, din colinele Buciumului incepind si pina in Dealul Copoului, din Ticaul mucalitului Creanga si pina la Cetatuia. Melanjul arhitectural subtil de Orient si Occident e un indiciu ca cetatea balanseaza echilibrat intre cele doua repere geo-culturale, dar si o garantie ca aici e frontiera batrinului continent sau, privind dinspre Rasarit, ca tot aici incepe Terra ferma europeana.  Nu e chiar un burg, precum cele transilvane, dar sigur e un loc binecuvintat, in care predispozitia orientala spre melancolie si visare coabiteaza ferice cu tentatia lui homo europaeus, pragmatic si determinat. Casute cochete, inecate in iedera, coabiteaza organic cu cladiri publice somptuoase ori vile frantuzesti neoclasice. Un veritabil paienjenis de stradute intortocheate poarta amintirea pasilor unor personaje ilustre. Crisme si hanuri vechi, incarcate de amintiri, in cupele carora vinul de pe coline curgea riu in toamnele aurii, pigmenteaza topografia suprasaturata de amintiri si legende. Cind Universitatea s-a fondat, la 1860, orasul avea o solida reputatie intelectuala si era perceput ca un "loc tare" al romanitatii. Stefan cel Mare, Lapusneanu, Vasile Lupu ori Dimitrie Cantemir, dar si Miron Costin, Ion Neculce, Gh. Asachi, Mihail Kogalniceanu si multi altii isi legasera numele de orasul din inima tarii Moldovei din vremea aceea. Orasul nu a abdicat nici atunci cind, in urma raptului rusesc de la 1812, a ajuns la marginea tarii. A decazut economic, dar si-a multiplicat energiile intelectuale, inscriindu-se in geografia mare a culturii romanesti. Iar tot ce a avut mai bun aceasta cultura are legatura directa, pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp, si cu cetatea de pe cele sapte coline. Printre ei, desigur, Eminescu, adica cel care va ramine vesnic lipit pe chipul urbei.

Alma Mater a imbogatit orasul cu o veritabila salba de personalitati din cele mai varii domenii, dar si cu o suma de ctitori de proiecte, fara de care nu am putea scrie istoria stiintei, a literaturii si a artei moderne nationale. De la incepatorii Asachi si Kogalniceanu, initiativa ctitoriei culturale va trece decis, in a doua parte a "secolului nationalitatilor", la Universitate. Iar domnul cel mai iubit al romanilor, Al. I. Cuza, a intuit exact ca vechea capitala moldava trebuia sa ramina pe harta puterii. A celei culturale, de nu si a celei politice.

La Universitate, la "Junimea", la "Viata Romaneasca" ori la "Iasul literar" s-a format o elita intelectuala eminenta, ce a inscris orasul in constiinta europeana. Legendele culturale ale Iasului asteapta inca sa fie sistematic cercetate. Ceea ce are unic orasul in constelatia cetatilor din geografia noastra culturala este atmosfera unica de boema intelectuala si alchimia subtila de creatie si visare, de actiune si melancolie, de generozitate si pragmatism. Numele mari ale boemei iesene sint indeobste cunoscute. Mai putin cunoscute sint cele din planul secund, mostenitorii discreti ai "brandului" cultural, in anii proletcultismului, atunci cind specia parea iremediabil condamnata la extinctie si/sau uitare. Printre ei si personajul fermecator, venerabilul profesor italienist Stefan Cuciureanu, cel care raspundea indeobste la apelativul "nea Fanica". Mi-as fi dorit sa-i fiu mai apropiat, dar distanta, autoasumata, a diferentei de virsta si inhibitia personalitatii m-au tinut oarecum in zona secundara, a studentului cuminte, dar cucerit definitiv de farmecul discret al omului. Stiam, din legenda urbana studenteasca, despre faptul ca profesorul declama artistic tirade intregi din versurile nemuritorului Dante, insotindu-le cu gesture largi, in stil italian si comentarii copioase, la un pahar de vin de Cotnari, in modestele separeuri boltite din Casa Canta, rebotezata, pe stil nou, Casa Universitarilor. Se vorbea in soapta despre aceea ca "nea Fanica" slobozeste, printre tiradele dantesti, si adevaruri deochiate sau, oricum, fara perdea, despre marimile zilei, adica despre apparatciki, despre ministri ori simpli comunisti zelosi din specia universitara. Nu am fost martor ocular al acestor suprarealiste, nepamintesti intimplari pentru mintea mea de student venit de la tara, cu frica de Dumnezeu, dar si de regimul atotputernic. Il intilneam aproape zilnic pe culoarul de la intrarea Xenopol a Almei Mater. Nu-l puteai rata. Inalt, vesnic cu parul vilvoi, desirat, respirind o bunatate innascuta si o amabilitate naturala, profesorul parea un Don Quijote ratacit in tristul ev comunist. Ti-l puteai imagina oricum, mai putin mergind cuminte la sedintele de partid si ascultind plicticos-stupidele tirade ale activistilor. Personajul parea croit pentru un alt veac, iar Dumnezeu, cu siguranta, s-a jucat atunci cind l-a aruncat in cenusiul comunist. Inclin sa cred ca s-a salvat prin umor, prin iubirea fata de semeni si printr-o neostoita verva intelectuala.

Eram in anul al II-lea la Istorie-Filosofie cind am citit un anunt ratacit pe un zid, care ne invita sa participam la cursurile de limba si civilizatie italiana, impreuna cu studentii de la sectia de profil. N-am ezitat o clipa sa ma inscriu, atunci cind am vazut semnatura sefului catedrei, profesorul Stefan Cuciureanu. Avea sa fie una dintre primele personalitati accentuate carora le-am audiat cursul. Cei mai multi din aceasta specie disparusera, pur si simplu, prin excludere din mediul universitar, prin incarcerare ori exil. Altii – majoritari – se cumintisera instantaneu si tineau lectii ortodoxe in amfiteatre cenusii. Profesorul Cuciureanu, in schimb, parea sa ignore "vitregia vremurilor". Caldura lui sufleteasca, privirea iscoditoare si generoasa, inconfundabilul sau aer protector m-au cucerit din prima clipa. Intr-o lume destul de scrobita ori timorata, dezinvoltura umana si verva intelectuala neinhibata nu puteau sa nu te cucereasca. M-a convins din prima clipa despre frumusetea unica a limbii si bogatia culturii italiene. Iar pentru ca spectacolul sa fie total, a debutat cu texte din Trecento, mai exact din Dante. Ce putea fi mai convingator! Sa-l asculti pe Dante, artistic declamat, si sa asumi ca nu exista alta limba mai frumoasa. Avea sa fie o experienta intelectuala unica. Am indragit spontan limba ilustrului florentin. A fost un fel de coup de foudre, de vraja careia am ramas definitiv legat. Maestrul si-a facut datoria… si s-a retras in glorie. I-a urmat doamna Nicola, care a dus cursul mai departe. Pe profesor l-am mai intilnit cu totul intimplator; raspundea intotdeauna curtenitor oricarui salut. A fost un iesean emblematic, din specia rara a talentului ingemanat cu setea de cunoastere, cu bucuria si farmecul inconfundabil. Ii datorez definitiv mica bresa pe care am facut-o inlauntrul limbii si culturii italiene, fara de care as fi mai sarac si mai anost.