Criza crunta abia incepe

Am trait s-o vad si pe asta: politistii au iesit in strada, oamenii in uniforme, cei care ar trebui sa impuna respect si sa ne faca sa ne simtim in siguranta la orice ora din zi sau din noapte, au strigat, in fata Palatului Cotroceni, tot felul de mascari (daca oricare dintre noi am fi facut-o, ei ar fi trebuit sa ne aresteze), ba au aruncat si cu chipiurile in curtea resedintei prezidentiale. In plus, intreaga actiune de protest a fost ilegala, ceea ce a aruncat institutia Politiei intr-o postura extrem de jenanta. Fireste, in cel mai pur stil romanesc, totul a semanat cu un circ neputincios, caci astfel de manifestari dau in vileag disperarea care este, actualmente, starea generala a intregului popor roman, dar mai tradeaza si un alt lucru care devenise oricum vizibil de multa vreme: ca oamenii legii nu mai au sentimentul demnitatii uniformei pe care o poarta. Oricit de antipatic mi-ar fi presedintele Basescu (si mi-a cam devenit in ultima vreme), cred ca de data asta el a actionat corect luind o pozitie ferma fata de astfel de iesiri ale organelor statutului care ar fi trebuit sa impiedice derularea unor actiunile ilegale. Daca intr-o tara, oricare ar fi problemele, politia insasi se situeaza in afara legii, inseama ca s-a ajuns intr-un moment de criza extrem de grava.

Acuma, sigur, nu ii pot acuza pe purtatorii de cascheta, este foarte dificil sa-ti pastrezi demnitatea cind ai o leafa de cel mult 1000 de lei (dificil, dar posibil). Cred insa ca acest eveniment este unul simptomatic pentru starea in care a ajuns Romania. Cuvintul cel mai potrivit pentru aceasta situatie l-am scris putin mai sus, dar il reiau fara sa-mi fac reprosuri de stil: disperare. A atins criza in Romania punctul ei culminant? Ma tem ca nu. Ma tem ca undeva, adinc ingropata, inca licareste cu naivitate speranta. Guvernul nu are solutii, dar, atunci cind tensiunea pare a atinge o cota insuportabila, arunca pe piata tot felul de stiri care ar trebui sa ne dea curaj: ba ca economia da semne de revigorare, ba ca din 2011 salariile vor creste cu 14%, ba ca ce a fost mai greu a trecut. Sint toate baliverne menite sa mai domoleasca nemultumirea populatiei. Simt si dumnealor ca ceva fierbe, nu molcom, ca pina acum, ci cu furia pe care ti-o da spaima de ziua de miine, spaima de foame, de fapt.

Circul creat saptamina trecuta de politisti mai arata un lucru de care nici unul dintre guvernanti nu pare interesat: ca deciziile de taiere a salariilor, concedierile au distrus minima demnitate a populatiei. Suna alarmist, suna retoric, gongoric? Sa mergem la exemple concrete. Ce demnitate mai poate avea un profesor tinar, de 25-30 de ani, aflat la inceputul vietii mature, cind la finele lunii incaseaza 6-7 milionae de lei? Dar un cadru didactic universitar, cu doctorat, carti, cu zeci, poate sute de studii publicate, premii si in genere cu o activitate de cercetare demna de toata stima, cind pe fluturas este scrisa exorbitanta suma de 1000 de lei? Dar un tinar medic, plin de bune intentii si bine pregatit, care stie ca in urmatorii 7-8 ani nu poate spera la mai mult de 800 de lei? Sau, ca sa ma intorc la exemplul de la care am pornit, cita tragere de inima mai are un politist care trebuie sa gaseasca resurse pentru curaj pentru maximum 1000 de lei lunari? Saracia nu inseamna doar lipsa a motivatiei, ci si pierderea increderii in sine si, in cele din urma, dezinteres pentru meserie. Contrariul acestor atitudini este dat de pomenita demnitate, umana si profesionala.

Revin la intrebarea de mai inainte: s-a spart buba? A atins criza punctul ei cel mai de jos? Pronosticul meu este ca nu. Adevarata criza, cea dura, crunta, abia de acum incepe. Vine iarna, vin facturile la incalzire care vor fi cit un salariu: in curind, saracia si disperarea vor iesi la suprafata, fara sa mai tina cont de nimic. Intotdeauna in istorie cei multi au reactionat sub amenintarea ori sub presiunea directa a foamei. Ultima oara acum 20 de ani. Ce se va intimpla de data aceasta? E greu de spus, dar sint sigur ca ceva tot se va intimpla. Nu sint naiv sa cred intr-o revolutie, asa ceva ar fi imposibil acum, dar, atita vreme cit un guvern nu poate gestiona un moment dificil, cita vreme mecanismele de protectie sociala nu mai functioneaza, cita vreme pentru stat cetateanul devine o povara pentru ca pretinde sa munceasca si sa fie platit pentru asta, cita vreme se inmultesc sinuciderile celor disperati ca pierd totul si ca nu mai fac fata, e limpede ca o schimbare trebuie sa se petreaca. Nu are cum sa fie altfel.

Mai e loc de optimism in Romania? Sigur, peste 5-6 ani criza va trece, lucrurile vor intra in cenusiul lor, dar factura acestui moment va ramine de platit. Ma tem ca si fiul meu, care are abia un an si doua luni, va fi inhamat la acest jug.