Caută 
6 MIN
Unii nu acorda poeziei nici o sansa, altii insa sint ceva mai optimisti, iar altii, ce-i drept, foarte putini, se arata de-a dreptul entuziasti, afirmind, printre altele, ca lumea neputind renunta la partea ei spirituala, se va intoarce de la stiinta la metafora, iar poetul, ca in perioada tribala, va juca un dublu rol, de mag si de terapeut al tarelor spiritului. In acest sens, marii si micii bolnavi cronici sau mai putin cronici vor fi adusi in niste saloane speciale, instalati in paturi suprapuse si conectati la un poet sau altul, pentru a fi vindecati de diferite boli, in prezent incurabile.
Eminescu va vindeca, de pilda, melancolia, nostalgia, ipohondria, gigantismul si ciudata boala SIDA. Esenin – singuratatea, paranoia, parafrenia, tuberculoza, stenoza mitrala, ramolismentul intelectual, paralizia progresiva, bilbiiala ideologica si cancerul pulmonar. Poe – teama, frigurile galbene, alcoolismul, ciuma, lepra uscata si lepra umeda si toate bolile cerebrale. Bacovia – isteria, schizofrenia, ulcerul gastric si ulcerul duodenal, epilepsia, icterul, ciroza! Baudelaire – oligofrenia sociala, sifilisul, nihilismul, necrofilia, scleroza, artroza, psihoza hipotimica discordanta, tembelismul si multe altele. Shakespeare – celelalte boli: zgircenia, prostia, batrinetea, invidia, aroganta, senilitatea, lacomia, laudarosenia, gelozia, ipocrizia, demagogia, limbutia, pornografia, cleptomania, mitomania, servilismul, arivismul, crestinismul, fesenismul, timpenia crasa etc, etc.
(Stiut fiind faptul ca in general poetii sint si ei niste bolnavi cronici si mai mult decit pe jumatate ratati social, se intelege ca vor fi conectati si ei la un sistem poetic sau altul, unii chiar la propria lor opera, pentru a fi vindecati definitiv si redati societatii.)
Cu alte cuvinte, poezia va fi un fel de purgatoriu, unde sufletul insotit de multe resturi de trup, cum ar fi ficat, plamini, rinichi, stomac, cerebel, basica udului, va poposi un timp spre a fi curatat de toate relele lumesti, de toate bolile, de toate viciile posibile si imposibile, pentru a intra apoi curat in paradis.
*
Anumite lucruri nu trebuie gindite, altele e bine sa cauti sa nu le rostesti niciodata chiar daca le-ai gindit, dar mai cu seama anumite sintagme nu trebuie asternute pe hirtie. Prin scriere, ele isi pierd caracterul lor efemer si capata o forta de blestem, intorcindu-se atit impotriva celui care le-a exprimat, cit si impotriva acelora care le citesc.
*
Literatura, ca si natura, se primeneste periodic. Doar Dumnezeu poate opri seva ce le strabate tulpina. Inghetul a trecut, barbaria civilizatiei abia incepe. S-ar putea ca in aceasta lume noua arta sa nu aiba nici o justificare. Sau poate dimpotriva: goana dupa bani si senzational sa fie doar alta fata a medaliei, cea vazuta, o treapta arsa a destinului uman, dupa care sa inceapa adevarata inaltare. Cine stie, cursul istoriei e paradoxal. In sensul celor spuse cindva de Sfintul Maxim Marturisitorul, putem adauga: cel care stie sa scruteze cu umilinta si pietate lucrurile poate vedea ca inauntrul fiecarei bucati de materie inerta se afla un simbure de lumina. Sa salutam deci arta!
*
Poetul, artistul in general, privit din perspectiva existentiala, este un fel de Robinson Crusoe exilat pe insula (o bobita de piper!) propriei sale arte poetice. In exilul sau interior el viseaza sa construiasca o arca pentru a se salva de potopul iminent (singuratatea sa) si a se intoarce intr-o lume noua, pe care s-o populeze cu imaginile si metaforele sale. El traieste mereu cu credinta ca lumea poate fi salvata prin adevar si frumusete. Prin cuvint. Prin metafora frumos articulata ce creeaza, asemenea unui curcubeu, prin sunetele si culorile ce le degaja in jur, o punte intre falia din ce in ce mai larga cascata intre lumea reala si lumea ideala.
*
Cuvintele pastreaza inauntrul lor latente ascunse si printr-o anumita asezare, printr-o anumita ordine, intuita de poet, pot aduce binele sau raul. Ne pot aduce liniste sufleteasca sau ne pot nelinisti pina la culmea disperarii de care vorbea Cioran. Suflul care-l inspira pe poet – si aici am sa exemplific citind un pasai dintr-o poezie splendida de Whitman – vine de departe, din sufletul unor lucruri (lucrurile poseda si ele suflet, caci daca nu l-ar avea n-ar putea sa existe, tot ce exista, indiferent daca e lucru sau fiinta, e totusi ceva insufletit, exista prin suflare, materia anorganica e primul neant al materiei organice) sau fiinte pierite demult si din care a ramas o vaga energie ce se manifesta sub forma unor unde sensibile sau sub forma unor corpusculi infimi ce impregneaza aerul din jur. Poetul – un receptor hipersensibil – se „umple" de ele si le rosteste. Unele din aceste energii sint malefice. Sint energiile unor suflete nemultumite ce au pierit mai devreme decit le-a fost sortit sa piara si nu si-au trait viata pina la capat.
De aceste forte obscure si care vin din spatii diverse si se impregneaza in lucrurile cu care intram in contact, poetul trebuie sa se fereasca, caci ele vor cauta sa-l potenteze si sa-si retraiasca prin el existenta netraita. Ele insa il vor distruge, implantindu-i ceva din destinul lor demonic. Cu alte cuvinte, poetul nu traieste atit viata sa, cit mai cu seama vietile celor cu care intra in contact. Traieste vietile netraite si nelinistile altora. Intre poetul cuprins de inspiratie si samanul care leviteaza la doi metri de pamint in urma unor exercitii ritualice exista asemanari de structura interioara. Ambii sint posedati de stari launtrice care rup contactul cu gravitatia si cu realul, amindoi sint bintuiti de .acel demon launtric ce face legatura intre eul individual si spatiul cosmic. „Altii pot sa laude ce le place – scrie Whitman – / Eu pe malurile iutelui Missouri, / Nu laud nimic, / Nici din aista si nici din altceva / pina cind nu voi fi bine stapinit / de duhul acestui fluviu / de parfumul preriilor din vest / si pina cind nu le voi cinta din nou." Acest „duh al fluviului", acest zeu al locurilor trebuie sa patrunda pina in ultima fibra a fiintei lui, pina la ultima celula, pina la ultimul atom; poetul vrea sa prinda in poemul sau acel ritm vesnic al locului in care se gaseste trupul sau, toata istoria acelui spatiu.
*
In fond de ce as putea fi acuzat? Am trait la un mod sublim, paroxistic realitatea si irealitatea literaturii. Sint si am fost mereu atras de acest neant alb (adevarata pilnie a lui Stamate) ce se deschide in fata mea atunci cind ma aplec peste pagina goala si incerc sa astern citeva rinduri. Am confundat deseori, constient sau nu, realitatea cu fictiunea. Probabil subconstientul meu tinde sa traiasca intr-o lume ideala. Rabufnirile de orgoliu, frustrarile, neimplinirile il umplu de indignare. In fondul meu profund, am crezut probabil ca literatura va schimba lumea. Opiniile. Mentalitatile. Desigur, dupa cum vedeti, m-am inselat. Literatura nu poate schimba lumea. Travaliul n-a fost insa zadarnic. Luptindu-ma cu ceilalti, am inteles ca, de fapt, lupt cu propria mea inertie. Treptat, am ajuns la concluzia, oarecum inteleapta (unii m-ar putea acuza de faptul ca m-am blazat – si nu vor fi departe de adevar) ca lucrurile nu pot fi schimbate din mers si ca orice schimbare presupune o perioada de gestatie, altfel exista riscul ca rezultatul acestor transformari sa fie un fetus mort. Prin urmare, fiindca veni vorba de schimbari, cred ca lucrurile se schimba cu de la sine putere, in functie de mutatiile profunde care se produc in interiorul lor. Actiunea din afara poate impulsiona ritmul. Poate grabi procesul de coagulare a noilor elemente ce intra in structura vechiului invelis. Dar nu mai mult.
