Democratie cu aroma islamica

Alegerile legislative anticipate din Turcia, desfasurate duminica trecuta, au fost asteptate in Occident cu mult mai mult calm decit de obicei. Nu se punea, desigur, problema invingatorului. Partidul Justitiei si Dezvoltarii (AKP), condus de premierul Recep Tayyip Erdogan, putea conta pe un sprijin consistent din partea electoratului, dupa o guvernare eficienta in plan economic si extrem de moderata, chiar timida, din perspectiva marii falii ce divide societatea turca – aceea intre islamisti si secularisti. Rezultatele alegerilor au confirmat anticiparile cvasiunanime ale analistilor: islamistii moderati din AKP au obtinut chiar mai multe voturi decit la precedentul scrutin, in ciuda eforturilor adversarilor lor politici de a sugera ca laicitatea – fundamentul statului turc modern – este in pericol.
Victoria lui Erdogan a fost clara, insa nu decisiva. In primul rind, reprezentarea parlamentara a AKP este mai mica decit in cazul precedentului scrutin, in ciuda numarului de voturi mai mare obtinut duminica trecuta. Explicatia rezida in prezenta unui prag electoral de 10% (imens, dupa standardele democratiilor europene). In trecuta legislatura, acesta blocase accesul in Parlament al citorva mici formatiuni de opozitie, iar AKP profitase de redistribuirea mandatelor. Acum, insa, va exista o opozitie ceva mai semnificativa, constituita din centristi si din nationalistii asociati ierarhiei militare turce, careia i se adauga un grup de deputati kurzi, alesi ca independenti.
In masura in care se accepta ca virfurile armatei au stat la originea actualei crize politice, prin incercarile lor (reusite) de a bloca alegerea unui membru AKP in functia de sef al statului, atunci se poate sustine ca rezultatul alegerilor este un esec clar pentru ierarhia militara de la Ankara, a carei valoare suprema o reprezinta nationalismul secular al lui Kemal Atatürk. Electoratul nu a considerat ca AKP este un pericol pentru democratie, iar multi observatori straini se intreaba daca nu cumva islamismul moderat al lui Erdogan este preferabil "kemalismului" invechit al armatei. In definitiv, marile lovituri la adresa democratiei turce postbelice, asa cum este ea, au venit mai degraba din partea propriilor militari. Din punct de vedere aritmetic, insa, Erdogan nu va putea nici de aceasta data sa forteze alegerea actualului ministru de externe Abdullah Gül in functia de presedinte – o demnitate investita cu puteri restrinse, in cadrul actualului sistem politic turc. Asa cum era de asteptat, dl. Gül este din nou candidat, dar o eventuala alegere a sa nu poate avea loc decit pe baza unei intelegeri cu (macar) una dintre fortele de opozitie. Daca AKP ar fi obtinut doua treimi din mandate, ar fi avut calea deschisa pentru o revizuire constitutionala, care sa poata indrepta Turcia catre semiprezidentialism – o mai veche intentie a lui Erdogan.
Sfirsitul perioadei electorale a marcat si reluarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana, ministrul de externe avind deja o prima intilnire cu comisarul Olli Rehn. Daca aceste negocieri pot avea un final fericit, este o chestiune mult mai dificila, pentru ca nemultumirea fata de intrarea Turciei este mult mai intensa si mult mai bine consolidata (geopolitic, filosofic, religios) decit a fost nelinistea asociata ultimelor doua valuri de extindere. S-ar putea usor ajunge in situatia in care niciunul dintre interlocutori sa nu mai creada in succesul negocierilor, iar dl. Erdogan sa aprecieze ca sacrificiile politice implicate sint, pur si simplu, prea mari.
Turcia a mai avut, recent, o astfel de reactie, in contextul problemei cipriote – dupa cum se stie, Ankara sprijina si recunoaste diplomatic autoproclamata Republica a Ciprului de Nord (turco-cipriota), dar nu si statul greco-cipriot, membru al Uniunii Europene. Iata un subiect de politica externa in care AKP si armata manifesta aceeasi intransigenta. Cel de-al doilea este, desigur, Irakul, mai precis riscurile ca autonomia kurzilor irakieni sa incurajeze miscarile separatiste de pe teritoriul Turciei. Bazindu-se tocmai pe aceasta convergenta cu armata in problema separatismului kurd, Erdogan si-a permis in 2003 sa-i refuze pe americani, in momentul in care acestia au cerut permisiunea de a invada Irakul si dinspre nord, de pe teritoriul turc. Asperitatile in relatiile turco-americane nu mai sint, astazi, atit de evidente, insa la Washington se urmaresc cu o oarecare insatisfactie incercarile Turciei de a juca tot mai mult pe cont propriu in marile dosare regionale.
Turcia si democratia sa cu aroma islamica pot sa nu satisfaca toate gusturile, insa progresele din epoca Erdogan sint incontestabile. Tara a avut parte de prea putin islamism si de ceva mai multa democratie decit in trecut. Dincolo de optiunea doamnei Erdogan de a purta in public valul islamic, care a scandalizat opozitia secularista, trebuie sa remarcam ceva si pornind de la vestimentatia primului ministru. Islamistii radicali detesta, de obicei, cravata.