Caută 
4 MIN
Am fost preocupat mult timp de o nuvela enigmatica
a romanticului american (cam impropriu clasificat
astfel) Herman Melville, autorul celebrei Moby Dick.
Am recitit-o de numeroase ori, am discutat-o in
diverse seminarii cu studentii anglisti, am verificat
multiple teorii si metodologii critice, tesute pe
parcursul deceniilor in jurul ei, si, totusi, am ramas cu
sentimentul neplacut al jumatatii de masura. In unele
privinte, povestirea seamana cu o fortareata careia ii
poti admira simetria si maiestuozitatea – dindu-i ocol
cu priviri galese -, fara a reusi insa sa-i spulberi
misterul – patrunzind brutal inauntru. Presupui doar
neconditionat existenta splendorii interioare,
devenite, prin absenta, mobil de reverii incitante. In
plus, cu cit constiinta inaccesibilului se adinceste, cu
atit dimensiunile nestiutului aflat dincolo de zidurile
groase capata nuante mitologice. Astazi, nu ezit sa
afirm faptul ca relatia mea cu proza amintita s-a
situat undeva pe acest palier freudian vreme
indelungata.
Textul la care ma refer se intituleaza Bartleby,
copistul si dezvolta o intriga aparent simpla. Cindva,
in secolul al XIX-lea, pe la inceputul dezvoltarii
intense a capitalismului american, un avocat in virsta
(si, deci, experimentat), cu birouri pe (infioratoarea)
Wall Street din New York, primeste vizita unui copist,
Bartleby, care, cu mina de individ instrainat, dar
onest, cere de lucru. Cum juristul nostru (si narator al
povestirii) este esentialmente un om generos si cum,
intr-adevar, are nevoie de o mina de ajutor in biroul
sau de consultanta legala, supus presiunilor
competitionale ale acestui sanctuar al capitalismului,
tinarul taciturn obtine slujba si, plin de
constiinciozitate, se apuca de treaba, inspaimintindu-
si colegii si seful cu volumul urias de munca de care
pare capabil. In mod paradoxal, chiar avocatul-
narator incepe sa-l priveasca nedumerit pe foarte
laboriosul copist, desi el cunoaste bine rigorile
competitionale din centrul economic new-yorkez. In
trecut, fusese apreciat de John Jacob Astor (un fel
de Donald Trump al zilelor noastre) si – dupa cum
oricine observa – la batrinete, se mai afla inca pe
Wall Street, dovedind nu numai prudenta (cum ne
spune el insusi la inceput), ci si profesionalism.
Juristul lui Melville este indiscutabil un invingator,
neexistind practic nici un dubiu asupra eficientei sale
intr-un sistem concurential. De aceea, faptul ca
efortul depus de Bartleby in primele zile de angajare
ii apare straniu trebuie sa ne puna pe ginduri.
Copistul nu seamana cu profesionistii autentici si nici
macar cu un carierist. El indica, in cel mai bun caz,
tipologia unui alienat, dezaxat temporar sau cronic
sub impactul lumii reale.
Banuiala nu intirzie sa se confirme. Intr-o buna zi,
Bartleby se opreste din lucru subit si priveste in gol
ziduri si oameni, fara vreo tresarire metafizica ori vreo
nebanuita rascolire protestatara, cu substrat
emersonian. El se comporta, pur si simplu,
asemenea unui delabrat, repetind obsesional acelasi
refuz rudimentar: „As prefera sa nu!”. La orice
intrebare, ordin, rugaminte sau indemn, Batleby isi
exprima invariabil preferinta de a nu subscrie. Nici
macar generozitatea incredibila a patronului sau
(care continua sa-l tolereze in birou, in ciuda
prejudiciilor aduse de aceasta ingaduinta intregii
afaceri) nu-l indupleca pe consecventul copist. El
ramine blocat in dorinta lui inexplicabila, lasindu-se
exprimat de insurmontabilul sau automatism.
Oarecum previzibil, in pofida incercarilor (aproape
disperate) ale avocatului de a-l salva, Bartleby va fi
intemnitat in infricosatoarea inchisoare Tombs unde
moare (refuzind obstinat hrana) cu privirea pironita
inefabil pe un perete cenusiu.
Ce s-a intimplat cu nefericitul copist? Care este
cauza acestei surde tragedii? Cred ca blocajul in
ideea raspunsului miraculos la intrebarile de mai sus
reprezinta sursa unui lant de false idealizari a (in
realitate) maruntului personaj. Bartleby nu pare o
psihologie complexa si nici macar nu trebuie
considerat protagonistul straniei nuvele. Aici
greseste, de regula, comentatorul literar, creind,
volens-nolens, un mit al impenetrabilitatii fascinante
in jurul tinarului functionar. De fapt, semnificatia lui
ramine una cit se poate de simpla. Copistul
sugereaza (prin contrast cu avocatul-narator)
tipologia invinsului, tipica, desigur, pentru contextul
concurential al capitalismului in general. El este
alienat in interiorul unui mediu pe care nu reuseste
sa-l controleze si la ai carui stimuli inceteaza, prin
determinare, sa mai raspunda. A face prea multe
speculatii pe marginea lui reprezinta o intreprindere
(exegetica) periculoasa, desi, altfel, de inteles.
Comportamentul de masinarie stricata (interesanta
prefigurare a unui computer virusat din secolul XX)
relevat de erou nu lasa loc, in esenta, prea multor
supozitii. Bartleby a fost dezumanizat sub incidenta
proceselor socio-economice specifice lumii
capitaliste, pierzindu-si autoritatea asupra
mecanismului existential si, in acelasi timp, propria
identitate. El devine, in concluzie, unidirectional, fara
anvergura, o natura simplista si – dincolo de aparente
– neinteresanta.
Surpriza psihologica trebuie cautata in evolutia
invingatorului, avocatul-narator, singurul personaj
autentic al textului, pe nedrept marginalizat de catre
interpreti. Acest observator atent al realitatii este
cheia semiotica a parabolei melvilliene. Juristul
dezvolta un sentiment de responsabilitate etica
pentru o victima virtuala, ajunsa simbolic in imediata
lui apropiere. Bartleby are functia unui cod, a
elementului de decor menit sa incifreze (in viziunea
avocatului) axioma elementara conform careia, intr-
un sistem competitional (de tipul celui capitalist),
ridicarea unuia inseamna nemijlocit caderea altuia
mai putin rezistent. Automatismele, cliseele si
liniaritatea copistului nu fac decit sa intareasca
mesajul lui mnemotehnic. Prin urmare, adevarata
drama se consuma la nivelul constiintei individului
care a luptat din rasputeri sa ajunga in virful
piramidei si, dupa ce si-a atins cu mari sacrificii
scopul, are ocazia nedorita sa contemple rezultatele
efortului sau: cadavre, pamint pirjolit si, deasupra
tuturor, durere. Melville a scris, in fapt, o alegorie
despre invingatorul invins si, prin iradiere, despre
riscurile competitiei indeobste. Textul nu este profetic
doar pentru istoria americana a secolului XX, ci are o
componenta programatica implicita vizavi de
virulenta confruntarilor umane pe fundalul social al
modernitatii. Acesta ramine motivul principal pentru
care il recomand oricarui cititor subtil din Romania
zilelor noastre.
Îți recomandăm
