Despre pictura, desuet

E tentant, din cind in cind, sa fii desuet. Tentant,
ba chiar de bonton.
In jurul atelierului zumzaie rumorile momentului
si ar fi nu stiu cum sa te faci ca nu le auzi. Ca nu
le si recunosti, la urma umei, justificarea. Anume
care? Pai, noutatea nu e strigatoare: de cind
lumea (artistica) rumorile au fost sarea si piperul
festinurilor. Si, slava domnului, festinurile se tin
lant de vreo doua sute de ani, cam din momentul
in care modernitatea a capatat statut de lege.
Mult mai incoace si mult mai provocator, iesirile
suprarealistilor, bulversante in momentul
impactului lor prim, ne par acum de o dulce
candoare si e de-a dreptul tentant cu maxima
desuetudine.
E de ghicit, cred, bataia scurta a preambulului.
Asadar.
Ce fascinant e sa privesti cu senioriala detasare –
dar si cu generoasa curiozitate – manevrele
frapante ale nou-venitilor. Justificate in chiar
infatuata lor provocare, nu insa si mai putin
supuse circumstantelor, nu neaparat meschine.
De luat in calcul – sumar si comod calcul – doar
si sarabanda expozitiilor de la Cupola ieseana,
dominata, cu precadere, de tineri. Apropo, numai
si mentionarea acestei (era sa spun locatii) e ea
insasi de o desuetudine greu de mascat. De
vreme ce alte… locatii, administrate vivant de
incitantele solutii alternative ale Perifericului, de
pilda, merita, si ele, cu prisosinta, aceeasi luare
in calcul.
Chiar impreuna.
Numai ca vectorul al doilea, prin probabil
justificate orgolii, nu admite… desueta
juxtapunere.
Dar, hai, in crestineasca ingaduinta, fie si
impreuna.
Pentru ca daca memoria nu ni se altereaza,
atunci trebuie sa avem in vedere si trecutul unui
Iasi in care s-a pictat serios si eminamente…
desuet. Daca, respectuos chiromantic, i-am
convoca pe cei din romantica pleiada Craiu la
masa evaluarii prezentului, ne imaginam cam cu
ce pisichera schima ar privi ei ispravile junilor
atleti. Nu alta, probabil – in aceeasi obligatorie
simetrie – ca a innoitorilor de-acum. Ritos
amnezici acestia, cu etapele iesene ce i-au
precedat. Cu atit mai ritos, cu cit – absolut
recomandabil – actantii ultimului val convoaca la
provocatoarele festine si nume straine. In
incercarea, temerara de altfel, de a estompa un
trecut ce li se pare nepermis de desut. Si total
irelevant in fluxul international al momentului.
Pacienta noastra insa in fata acestui dihotonic
spectacol pare sa nu aiba limite.
Alaturi de foaia aceasta aflindu-se acum o
mirabila farfurie cu oua stahian inchistrite, sa ne
fure, o clipita, nostalgia dupa fabuloasele figuri
ale tirgului de-al’dat. Pe cit de pitoresti in
substanta pinzelor lor, deja muzeificate sau
tezaurizate in prospere case, pe-atit de la fel de
pitoresti in conduita.
Ramin inubliabile clipele cind, parasindu-si, fara
mare drama, sevaletul, sa te conduca in jos pe
Sararie, acelasi fabulos Craiu nu realiza ca iesea
in papuci de casa si in aceeasi papuci te invita,
princiar, la birtul din colt, sa udam cu o tarie
intilnirea.
Cum nici virtuala invitatie de-acum a unui Matei
Bejenaru – tocmai luindu-si, in pragul
Perifericului, ramas bun de la un congener strain
– nu m-ar surprinde.
Rugindu-l, in schimb, pe intrepidul manager new
age vizual, sa-mi ingaduie a-i relata, evident cu
asumata desuetudine, tocmai scena de mai sus.
__________