Din povestile mamei

Cind am fost, recent, la mama in Germania, de un lucru mi-a parut iarasi rau – anume ca nu m-am invrednicit sa-mi iau un reportofon ca lumea si sa inregistrez tot ce povesteste. La cei 88 de ani ai ei, memoria-i este plina de povesti din Amnasul copilariei, din cel imediat de dupa razboi, din deportare etc. etc.

Pe vremea „colonistilor" romani

Asta am mai scris-o: mama, deportata si ea in cadrul „vinovatiei colective" in URSS la munca de „reconstructie", a avut noroc: dupa doar noua luni (la Krivoi Rog, apoi la Dnepropetrovsk), a fost declarata inapta de munca si trimisa acasa. Ce n-am mai povestit: Acest unic transport care a ajuns in tara (ceilalti inapti au fost dusi in Germania, partea ocupata de rusi!) i-a desertat pe cei bolnavi si infometati (mama avea putin peste 40 de kilograme!) mai intii la Viseu. Acolo a trebuit sa stea vreo doua zile – toate trenurile erau pline de soldati. Apoi au ajuns la Oradea, unde functiona un fel de „dispecerat" care-i inregistra, le dadea cite-o adeverinta si-i directiona pe sasii si svabii trimisi in tara spre locurile lor de bastina. Cu alt tren, mama si inca o sasoaica din Amnas au ajuns la Sebes (Alba), iar de acolo, fiind zi de tirg, o caruta i-a dus pina la Apoldu de Sus, de unde au mers pe jos peste deal, acasa, la Amnas.

Acolo ce gasira? Sasilor le fusesera luate casele si pamintul si date unor asa-numiti „colonisti" romani din sat ori de prin satele romanesti din zona. Cu specificarea ca aplicarea acestei masuri de pedepsire colectiva s-a facut si ea romaneste, in ambele sensuri posibile. Diferentiata, adica, dupa caz – si omenie. Parintii ei, bunicul si bunica, adica, au ramas in propria casa, pentru ca romanul din Bogatu n-a tinut sa se mute la Amnas. Si mai frumos e faptul ca n-a tinut nici sa lucreze pamintul bunicilor. Iar colac peste pupaza ce credeti ca s-a intimplat? Bunicul, bunica si mama au lucrat apoi propriul pamint pentru jumatate din recolta!…

Apoi, cum familia de romani din Bogatu n-a venit sa stea in casa noastra din Amnas, bunicii mei au fost nevoiti sa primeasca o familie de sasi pe curte – „colonistul" lor se instalase in casa fratelui din partea bunicii, asa ca acesta a venit cu familia sa stea la sora sa.

Doamne, ce film ar iesi (as alege registrul comic!!!) pe tema aceasta, cu toata harababura aceea intre 1945 si 1947, sa zicem, cu familii de sasi stind claie peste gramada (unii in grajduri amenajate ca locuinta…), cu „colonistii" locuind in casa mare, cu sasii lucrindu-si propriul pamint pentru jumatate din recolta si tot asa…

Amintiri secventiale ale mamei de pe vremea cind comunistii umblau sa adune tot ce puteau de pe la tarani (de la toti, evident, nu doar de la sasi sau svabi!):

In sura de paie (in spatele celei de caramida, mai mare!), ai mei au sapat o groapa adinca in care au bagat o cofa plina cu griu, acoperind-o apoi cu fin.

Sub sopru, au sapat alta groapa pentru a pune la adapost cartofi de saminta pentru primavara.

In fine, dupa ce comunistii si-au dat seama ca ideea cu „colonistii" era in primul rind o prostie economica, au contramandat actiunea, iar oamenii si-au primit inapoi casele si paminturile – ca sa aiba apoi cu ce intra in… G.A.C. (Gospodaria Agricola Colectiva). In care bunicul, de exemplu, n-ar fi vrut sa intre, dar pina la urma n-ar fi avut incotro. (Despre cum a fost dat afara si reprimit, am scris intr-un articol anterior.)

  Cincinnati

Tata, care a „servit" cinci ani de Rusie (ma rog, Krivoi Rog – deci Ucraina), am aflat acum de la mama, ar fi lucrat acolo la Cincinnati.

– Cum adica?

– Cum adica ce?

– Pai, ce-i aia? Eu stiu doar ca exista un oras cu numele acesta in America!

– Da’ eu de un’ sa stiu, lucra la Cincinnati (mama pronunta romaneste). Nu trebuia decit sa stea sa pazeasca masina si sa actioneze nu stiu ce pedala cu piciorul, la o adica…

Tata mi-a povestit ca a ales sa lucreze mereu in schimbul de noapte, pentru ca astfel avea liniste cind se-ntorcea in dormitor, putea sa se odihneasca, sa doarma fara sa fie deranjat.

Intimplarea face ca prin primavara am gasit o poza de-a lui taica-meu chiar din deportare, facuta in 13 iunie 1947, cind a fost declarat „cel mai bun muncitor din fabrica" (asta e scris cu mina pe spatele pozei). Fabrica in cauza a fost, daca nu ma-nsel, o uzina in care se faceau, printre altele, placi de otel pentru tancuri!… El a fost deportat din 15 ianuarie 1945 pina-n 19 octombrie 1949, am dat si peste copia unei adeverinte in privinta asta, care i se eliberase „spre a-i servi la completarea carnetului de munca, conform decretului 256/1958". Macar atit – anii de deportare i s-au trecut in cartea de munca!…

Tata, nascut in 1926, avea 19 ani neimpliniti cind fost deportat. A murit in aprilie 1989 la Amnas – n-a mai apucat lovilutia din decembrie.

  Fata de masa din zestrea surorii

Cind mama incepe sa povesteasca, din vorba-n vorba fie isi aminteste mereu si cite-un cintec popular sasesc ori german (pe cele sasesti incerc sa le notez – mai stii, s-ar putea ca macar unele sa nu-si fi gasit inca forma scrisa…), fie ajunge, aproape invariabil, mai devreme sau mai tirziu, la sora ei (nu-si mai vorbesc de ani de zile, dupa ce mama i-a spus odata tot ce avea pe suflet…). A povestit mama, la inceputul lui septembrie, cum i s-a plins matusa cindva, pe cind isi mai vorbeau:

– Ioi, Mai, eu nu pot sa-mi pun nicaieri fata mea de masa de la mama!

Replica mamei:

– Pai, cin’ te-a pus sa-ti cumperi o masa rotunda?!?

Fata de masa in cauza tinea de zestrea pregatita de bunica pentru cele doua fete, ea avind razboi (care acum zace undeva, desfacut si inutil), cu miinile ei a tesut astfel de fete de masa traditionale sasesti, albe cu dungi rosii.