Doi aventurieri

Ce tara e aceea unde prim-ministru e un plagiator, iar presedinte devine un chiulangiu notoriu? Ne place sa plasam astfel de tari undeva prin America Latina sau prin Africa neagra, dar aceasta tara e chiar aici, in estul Europei si Romania se cheama. Timp de doua decenii, taras-grapis, ne-am dat cu lumea buna, civilizata, chiar daca mereu am fost la coada ei in toate domeniile. Cu o singura exceptie: a coruptiei, unde suntem fruntasi. Raul porneste din zorii „democratiei originale", de la Ion Iliescu citire, care, spre a-si justifica puciul din decembrie si a-si consolida puterea, a dat liber la paraduiala. In scurta vreme fenomenul l-a depasit, devenind el insusi un prizonier al sistemului. Esaloanele II si III ale partidului si ale Securitatii s-au instalat ca paduchii in frunte, raspandind, implacabil, molima coruptiei si procedand la acumularea salbatica de averi. Nu intamplator nea Nicu le dadea, din cand in cand, peste bot. Un banc recent este pilduitor pentru ce se intampla, acum, la noi: Moare tiganul, iar in Rai se intalneste cu Ceausescu. – Mai tigane, ii zice nea Nicu, cand a fost mai bine, in vremea mea sau acum? – In vremea ta, jupane, ca pa vremea aia politicienii facea politica, muncitorii lucra, iar tiganii fura. Acu’ insa… politicienii fura, muncitorii fac politica si toti vrea sa lucrez eu.

"Pa vremea aia", un Dan Voiculescu, cat era el de informator, un Sorin Ovidiu Vantu sau un Adrian Nastase ar fi fost repede imbracati in zeghe. Nastase, daca ar fi avut un dram de onoare, ar fi trebuit sa se sinucida de-adevaratelea, nu sa se zgarie la gat… Au si dictaturile partea lor buna: frica de a fi prinsi cu mata-n sac anihila pornirile rapace. Si, de altfel, nomenclaturistii aveau suficiente facilitati si favoruri ca sa nu riste „rotirea", retrogradarea sau inchisoarea. Dar tot „pa vremea aia" legile se schimbau in functie de vointa si tinta dictatorului. Sa nu credeti (spun asta pentru cei mai fragezi ca varsta) ca erau „dictate", ca nu exista un simulacru de democratie. Ceea ce inainte si dupa s-a numit Parlament, atunci se numea Marea Adunare Nationala, o adunatura de „alesi ai poporului", care concurasera singuri si-n mod surprinzator iesisera pe locul I. In „sesiune", ei veneau la „dezbateri" cu lectia scrisa de-acasa si o recitau, plini de avant, in completa ignorare a „salii", care dormita, citea „Urzica" sau dezlega cuvinte incrucisate. In finalul finalului, ropotele aplauzelor si ridicarea unanima de maini consfinteau „legiferarea" legii.

Gheorghiu-Dej a iesit din coasta lui Stalin, Ceausescu – din coasta lui Dej. Fiecare dintre cei doi dictatori si-a uzurpat, anihilat sau neantizat concurentii. Ghita Dej – pe Patrascanu, Ceausescu – pe un Apostol, un Parvulescu sau chiar un Iliescu. Emil Constantinescu a iesit din Alianta Civica si dintr-un munte de speranta pe care romanii si-au pus-o in „schimbarea schimbarii". Basescu a iesit din chiar ratarea acestei schimbari, incercata de un presedinte „mioritic", care s-a declarat invins de fatalitatea structurilor securiste si (neo)comuniste. Declarandu-se „un presedinte-jucator", fostul comandant de nava si-a pus tunurile, in primul rand, pe pirateria grosolana si pe „ingineriile" de tot soiul. Cum a inceput sa deranjeze cam pe toata lumea, repede i s-a atarnat de coada tinicheaua: „dictator". Vorba lui: „Un dictator care e injurat toata ziua…" Daca pentru de-alde Iliescu si cei iesiti din coasta lui era de asteptat sa-l balacareasca, ciudat e ca si vechii „reformisti" i-ar da cu cerneala violenta in ochi… Emil, saracul, chiar a luat-o, candva. Ura lor fata de Basescu poate sa vina, dincolo de omeneasca invidie pentru logevitatea acestuia la putere, si dintr-o la fel de umana frustrare: „Pai, cum reuseste asta, si noi nu?!"

Intrebarea e: de unde vin Crin Antonescu si Victor Ponta? Crin vine chiar din aceasta indelunga frustrare. A stat mereu in umbra, a fost baiatul care duce tava seniorilor. Printr-o lovitura maiastra, a reusit sa-l descalifice pe Calin Popescu-Tariceanu, care era cel mai charismatic sef de partid, si sa-i ia locul. Cind sa zica si el „hop", in finala la individual compus (pentru Cotroceni), a trebuit sa se multumeasca cu o tinichea de bronz, dupa Basescu si Geoana. N-a iertat aceasta (de)clasare. Celalalt, poreclit (ce intinare a memoriei unui ilustru diplomat!) „micul Titulescu", vine din Iliescu si din Nastase. De la primul si-a insusit tehnica loviturilor de palat, iar de la al doilea aroganta si sfidarea oricarei evidente, a oricaror „legi si datini". Si arta furtului intelectual, caci de la cine sa-nveti, daca nu de la un… prim-ministru (care era si conducator de doctorate)?! Dar si „micul… Ceausescu" s-a lovit de acelasi Geoana. „Prostanac" – cum l-a calificat „tatucu" -, dar extrem de periculos, caci, bine mobilat teoretic si diplomatic, ar fi putut sa devina presedinte daca nu facea… prostia de-a se relaxa, in noaptea dinaintea nuntii, acasa la mafiotul nr. 1 al patriei, SOV numit in folclorul popoarelor. Drept pentru care i s-a tras presul senatorial de sub picioare.

Era fatal ca aceste figuri de ceara, Tusea si Junghiul unei Romanii bolnave cronic, sa se intalneasca? Era. Restul il cunoasteti. Ceea ce ar trebui sa ne puna in garda este usurinta cu care cei doi aventurieri au schimbat, peste noapte, legi, institutii si destine ce pareau imuabile. In aceasta atat de rapida, uluitoare mineriada de palat s-a vazut – ca si in anii ’90 – cat de fragila este democratia. Atunci, punerea la incercare a democratiei a venit de la un aventurier dinafara jocului politic, „stimulat" sa scape tara „de elemente legionare, fasciste". Acum vine dinlauntru si eram inclinat a crede ca e o pornire zvapaiata a celor doi „manji". Asta, pana l-am vazut dormind pe umarul lui Ponta pe nimeni altul decat pe Ion-Iliescu-personal. Cel putin stim de unde ni se trage.