Domnu’ Barbu… (II)

Aceste fulguratii despre N. Barbu mi le-a stimulat o masiva carte, fericit intitulata Semnul cumpenei (Editura ARTES, 2010), care restituie buna parte din publicistica autorului, la taman un sfert de veac de la moartea sa. Misia de recuperare, adunare si adnotare a textelor si-a asumat-o Sorina Balanescu, (re)cunoscuta exegeta a fenomenului teatral, autoare a unor sclipitoare scrieri despre „trecute vieti" de doamne, domnite si domni ai Teatrului National din Iasi. Neavind acces la arhiva cronicarului – datorita unui embargo tragi-comic din partea legatarilor testamentari -, a trebuit sa extraga textele, din ziare si reviste „de epoca", la biblioteca, fapt care i-a ingreunat inutil o munca oricum nerasplatita, facuta din pura pasiune. Ceea ce rezulta insa e un segment – 1942-1984 – din istoria Teatrului National „Vasile Alecsandri" si a celor care au slujit aceasta scena. Sint bornele intre care s-a consumat, ardent, demersul critic al celui care semna: N. Barbu, cu rasfringeri, desigur, si spre alte virste ale teatrului alecsandrin, indeosebi spre inceputurile aproape mitizate. Autoarea antologiei a sistematizat „materia" cronologic si tematic, astfel incit, la sfirsitul lecturii, avem, deopotriva, imaginea devenirii unui critic (de la debutul, matur, la ani 20!) si a unui teatru, cu toate cele prin care au trecut. E aici, mai ales, o adevarata galerie a actorilor de seama, care au fost;  a celor care vor deveni, intrind si ei in istorie; si a celor care „scriu" astazi istoria ultimelor patru decenii ale Nationalului iesean. E si o galerie a regizorilor, a scenografilor, a dramaturgilor, totul fiind disecat cu o minutie chirurgicala.

I s-a alaturat Sorinei Balanescu, in aceasta restitutio, un alt rafinat degustator de teatru, Florin Faifer, a carui prefata e o veritabila pagina de dictionar: nimic in plus, nimic in minus fata de ceea ce ar insemna portretul si prestatia lui N. Barbu, definit prin prestanta sobrietatii. Sint remarcate „lecturile sale fidele, pline de bun simt, (care) denota o inclinatie spre reflexivitate"; „o vanitoasa monologare pe marginea unor concepte"; amendarea unor poncife si prejudecati „care il indispun"; „o anume pedanterie"; „fluxul amintirii" care da „ceva culoare si un pic de fior" paginii; „o galerie de portretizari precise si nuantate" (ale unor monstri sacri ai Teatrului National); „un ton de o urbanitate fara cusur"; „apetenta pentru valorile de mult recunoscute" si „o anume prudenta fata de inovatia agresiva". Acolo unde te-ai astepta ca FF sa-l amendeze pe teatrolog pentru lipsa de receptivitate la „nou" si la experiment (teatral) – „asa cum il priveau unii-altii" – el il justifica (aproape) convingator, argumentind ca „demitizarea", „exhibitionismul", „falsa modernitate" pot sa nu fie „decit un nou exercitiu conformist". Daca experimentele din urma cu 30-40 de ani (produse, intre altii, de Catalina Buzoianu, de Anca Ovanez) ii creau un vadit inconfort, cum ar privi, oare, domnu’ Barbu acele puneri in scena de astazi, lipsite de orice inhibitie (eufemistic vorbind)?!

Deschizind fiecare capitol al cartii, istet titularizat, Note-le Sorinei Balanescu sint lamuritoare pentru „regia" opului si pentru demersul, in timp, al cronicarului. Care, pina a ajunge la „Cronica" (la inceputul anilor ’70), a ucenicit la ziare precum „Prutul", „Evenimentul", „Opinia", „Lupta Moldovei", „Flacara Iasului", s-a consolidat in redactia revistei „Iasul literar", spre a deveni, mai apoi, unul dintre criticii teatrali de autoritate din Iasi si nu numai (celalalt fiind Stefan Oprea).        

Cind am spus, la inceputul acestor insemnari, ca N. Barbu mi se pare emblematic pentru „Cronica" veche, m-am gindit ca el intrupa, deopotriva, doza de profesionalism si de vocatie pe care le presupune orice demers cultural-publicistic, dar si marja de oportunism si conformism, specifice iepocii. El e inca un exemplu de ceea ce insemna bietul om sub vremi, mai ales in perioada proletculta. Te-apuca risu’-plinsu’ cind recepteaza entuziast piese sovietice cu eroi (comunisti) exemplari, cind cauta elemente ale luptei de clasa pina si in opere clasice sau in basme, si mai ales cind, de la domnul si doamna Cutare (formula de politete sine qua non in anii antebelici), trece la tov. actor Cutare sau Cutarica… Va fi purtat el insusi povara acestei disjunctii, sau cine stie ce vina burgheza, peste ani, din moment ce, chiar la agape mai dezinvolte, nu l-am auzit niciodata ricanind, cumva, impotriva regimului. Si, fapt curios, nici macar nu era membru de partid. Dar nu de aceea, ci pentru distinctia si eleganta lui, pentru acel aer de boierie intelectuala pe care il emana (netrucat, ca la Lesnea, ci consubstantial), a fost si a ramas, pentru noi toti, cei din redactia „Cronicii", domnu’ Barbu…