Doris Lessing si „razboiul sexelor”

De ziua indragostitilor (care a fost in februarie), traficul de sentimente (si, mai ales, de simboluri ale acestora) este atit de intens, incit ai crede ca nici o umbra de indoiala, regret sau conflict nu s-ar putea abate vreodata asupra teritoriului aflat la raspintia dintre cele doua sexe. Lumea pare ca uita de toate neintelegerile si suferintele cauzate de "animalul inimii", pentru a folosi o expresie a bine-cunoscutei (de cind a cistigat premiul Nobel) Herta Muller. Fie uita, fie le confunda cu altceva. Dar se poate intimpla si reversul (si de obicei se intimpla): lumea vede numai aspectele conflictuale ale raportului dintre barbat si femeie. Una dintre consecinte este faptul ca volume intregi sint categorisite drept feministe sau misogine (in functie de accent), doar pentru ca una dintre laturile subiectului abordat priveste relatiile dintre cele doua sexe. Asa s-a intimplat cu volumul publicat de Doris Lessing in 1962, The Golden Notebook (referintele care urmeaza sint la editia recenta, Harper Perennial, London, 2007). Romanul este perceput ca unul feminist – perceptie pe care autoarea o respinge, in mare masura, de cite ori are ocazia.

Sigur ca feminismul (ca si curent social) face parte din fundalul istoric al romanului – anume, realitatea sociala de la mijlocul secolului trecut, pe care autoarea a cunoscut-o foarte bine. Ea isi aminteste, de pilda, ca in anii 50 situatia femeilor din Marea Britanie era precara: fara servici si fara educatie, ele o duceau mult mai prost decit femeile din Colonii. Zece ani mai tirziu, odata cu miscarea sociala de eliberare si emancipare a femeilor din Occident, situatia acestora s-a schimbat radical. Multe din frazele cheie ale romanului lui Lessing – si mare parte din actiunea acestuia – par a sugera ca feminismul este, intr-adevar, miza cartii: "Revolutia rusa, revolutia chineza – sint o nimica toata. Adevarata revolutie este aceea a femeilor impotriva barbatilor" (p.198). Sau: "Era suparat pentru ca am ris si a spus ca o femeie in situatia mea (necasatorita – n.n.) ar fi trebuit sa aiba un comportament mai demn. «Ce situatie?» – eram, dintr-o data, extrem de furioasa datorita sentimentului de a fi prinsa in capcana, pe care femeile il au in astfel de momente. (…) Stiam amindoi ca era o situatie fara iesire, un conflict temperamental atit de profund, incit nimic din ce am fi putut spune unul sau celalalt nu l-ar fi ajutat in vreun fel pe nici unul din noi – adevarul era ca ne socam reciproc, prin cele mai profunde sentimente si instincte, tot timpul" (p.122). Iar "razboiul" la care ne referim pare a fi unul al tuturor, resentimentul e generalizat: "resentimentul, sentimentul de furie, este impersonal. El reprezinta boala femeilor din ziua de azi. Il intilnesc pe fetele si in vocile lor, in fiecare zi. Cele mai nenorocoase dintre noi – care nu stiu ca este un sentiment impersonal – se intorc impotriva barbatilor lor. Cele norocoase, ca mine, i se impotrivesc" (pp.298-99). "Celalalt" (sex) este adesea intruchiparea negativitatii, a raului: el (sau ea) ne raneste doar ca sa vada ce se intimpla. "L-am intrebat: «De ce ai facut acest lucru» (…) «De ce intrebi? Ce conteaza? Am vrut sa vad ce se intimpla, asta e tot». (…) Acest «am vrut sa vad ce se intimpla» este ceva care pluteste in aer, e in atitia oameni pe care ii intilnim, face parte din ceea ce sintem cu totii" (pp.438-9). Problema este ca, in pofida acestor – pina la urma – clisee (pentru ca cine nu resimte, mai devreme sau mai tirziu, alteritatea drept manifestare a negativitatii?), nu despre asta este vorba in roman. Sau nu numai. Nu in mod esential. Cu totul altceva incearca sa surprinda autoarea – ceva mult mai adinc si care se infiltreaza in toate aspectele traiului cotidian, nu numai in planul emotional al relatiilor dinte barbat si femeie. Este vorba despre acel simbure de nebunie care exista in toate – si care te face sa simti ca traiesti ceea ce Lessing numeste viata la frontiera, sau pe muchie de cutit. Faptul ca autoarea a refuzat titlul de "Dame" (care i-a fost oferit de guvernul britanic in 1992) este o forma de manifestare a acestui simbure de nebunie – pe care altii il numesc hotarire, curaj sau putere a vointei. Explicatia gestului de refuz a fost simpla: Imperiul Britanic nu mai exista: "Va multumesc pentru acest titlu. Sint foarte incintata de el. Dar de o buna bucata de timp, ma intreb «unde este acest Imperiu Britanic?». Cu siguranta, el nu exista. (…) E ceva puritanist in titlurile oferite in numele unui imperiu non-existent" (cf. Alison Flood, in The Guardian, 22/10/2008). Lessing, pur si simplu, nu a fost tentata sa devina ceva diferit de ceea ce este si a fost dintotdeauna. In aceeasi scrisoare de raspuns catre Guvern citata mai sus, ea spune ca, inca de copil, a incercat sa se debaraseze de toate insemnele Imperiului. De ce ar alege acum, la batrinete, sa il confirme, accepind un titlu onorific acordat in numele lui? Ar insemna sa se dezica de cele mai intime convingeri. Ar fi, poate, bine ca de ziua indragostitilor sa avem curajul de a ne comporta ca fiind exact cei care sintem si de a-l vedea si pe celalalt ca fiind cine este – acelasi ca in ziua de ieri sau cea de miine.