Eternitatea, desigur…

Suportati o scurta discutie despre moarte? Subiectul mi-a fost revelat de un consistent, provocator comentariu, produs de dl. Gerard Stan, in numarul din februarie al revistei Cronica veche, la un Eseu despre experienta mortii, al unui filosof, nordic probabil, Landsberg pre numele sau. Emana din cartea lui Landsberg si, deopotriva, din comentariul dlui Stan, o multitudine de intrebari si citeva dezarmante raspunsuri. Simplificind, as spune, pe urmele celor doi, ca ne preocupa mai ales sensul vietii, decit experienta mortii. Singurii pentru care moartea este o obsesie, metafizica insa, sint filosofii si poetii. Iar dintre poeti, indeosebi cei tineri. De altfel, tinerii in genere sfideaza moartea, chiar se dedau mortii, prin suicid, de neinteles pentru virstnicii care-si asteapta, oarecum linistiti, un soroc cit mai indepartat.

Fie ca privesti moartea ca pe un nou inceput, fie ca o consideri „pluton de executie", fara nici o reintrupare pe un alt tarim, determinanta intru constientizarea propriei morti este „experienta mortii Celuilalt". Nu un Celalalt oarecare, „ci cel pe care il iubim, cel cu care am fost si sintem un Noi", intr-o comuniune a carei rupere este resimtita de supravietuitor ca o tradare. „Exista, zice Landsberg, in experienta hotaritoare a mortii aproapelui ceva asemanator unei infidelitati tragice din partea lui, tot asa cum exista o experienta a mortii in resentimentul infidelitatii."

Dar – ma intreb – de ce sa pui tradarea doar pe seama celui care s-a absorbit (fara voia lui) in moarte si nu si pe seama celui care ii supravietuieste? Voi exemplifica cu propria mea experienta. In Jurnal post-mortem, carte scrisa dupa moartea sotiei mele, am incercat sa exhib tocmai acest acut sentiment al vinovatiei in supravietuire. Adica de ce ea si nu eu? Valorizindu-ma si scrutindu-ma necrutator (pe alocuri), ei i-am gasit infinit mai multe calitati si motivatii in a supravietui, decit mie. Nu din cine stie ce orgoliu poetic, ci intrucit poezia surclaseaza, in genere, orice explicatie prozastica, extrag, din acea carte, un Sonet: Pare-se am fost intiiul tau copil, / copilul nostru poate fi gelos./ Am supt din tine laptele subtil / si maduva din fragedul tau os.// Menita fiind in zodii ca sa darui, / tu tie insati nu-ti mai apartii. / Regenerind speranta fiecarui, / ai risipit imense bogatii. / Te-am jefuit, in buna ta credinta, / din tine am sorbit ca din izvor. / Privindu-ma, azi ochii tai ma dor / de netamaduita suferinta. // Daca am fi iar la-nceput de drum / ti-as darui eu tie TOT. Dar cum?!

Moartea alege dupa niste criterii pe care intelepciunea populara le intimpina cu ironie si umor. Discutind telefonic cu fratele meu Costica, aproape optzecist, el imi prezinta, desigur, buletinul de stiri al satului natal, unde vietuieste. Ca la „Stirile de la ora cinci", aflu, mai intii, cine a mai murit, din sat. „Iarna asta, zice Costica, ceia cu coasa o taiat numai padure batrina …" si-mi face pomelnicul mortilor, dintre care pe unii ii stiu, macar dupa nume. „Dar sa se mai duca dumneaei si dupa padure tinara!", mimeaza fratele meu indignarea. De fapt, e limpede ca ar vrea-o, pe ceia cu coasa, cit mai departe de el, de noi…

La capela de la Eternitate sint depusi 5 morti, de fapt, 5 femei. Li se adauga si batrina mea soacra. A murit „din senin", sub privirile mele uimite, consternate. Pina sa vina Salvarea, era dusa. Poate ca, daca ar fi venit mai repede… Dar mai intii, dispecerul de la Salvare te intreaba: citi ani are bolnavul? Daca afla ca are 86 de ani, nu-i nici o graba… Trebuie sa ma interesez care e virsta limita, care boala, ce criza acuta devin o urgenta urgenta. Nu de alta, dar am si eu o virsta…

N-a venit chiar la timp Salvarea, in schimb, o firma de pompe funebre (nu-i dau numele, ca sa nu-i fac reclama… gratuita) a fost prompta la domiciliul clientului. Cu o ora in urma, mindra (si nelinistita) mea soacra bucatarea, conversa cu mine despre prinz, iar acum este deja depusa. In loc sa prinzim impreuna – cum o faceam, de aproape 9 ani – iata ca, doua zile mai tirziu, o pomenim, cu prietenii si rudele, la micul (era sa zic: si cochetul) restaurant din coasta „Eternitatii". I-ar fi placut aici, cu noi, sa sporovaiasca… Parintele Frunza spune ca, acum, mama o sa se intilneasca cu fiica… Este, aceasta, varianta bunului crestin, despre care vorbea Landsberg. Si e binevenita, spre a disipa mihnirea si a incuraja supravietuirea.

La masa de pomenire, dupa ce beau un coniac, devin alt om si-mi recapat (ceva) din simtul de observatie, daca nu chiar al umorului. L-am exersat, de altfel, din prima clipa a mortii… Celeilalte, cind unul dintre „baietii" de la Pompe Funebre m-a intrebat in ce grad de rudenie eram cu decedata. „Era soacra-mea", i-am spus, adaugind ca am… supravietuit impreuna aproape un deceniu. Mult s-au minunat ei de aceasta convietuire, stiind ca, prin traditie, soacra e „poama acra". Dar ginerele, sau nora, cum or fi?

Acum, vad ca, linga masa noastra, se mai pregateste una, tot de vreo 20 de persoane. Si mai este inca un spatiu disponibil, la nevoie. „Aici, la voi, e foc continuu…", ii spun unuia dintre junii chelneri. „Nu chiar. Ianuarie a fost slab, dar din februarie… se-ntimpla ceva, efectul iernii, probabil…" Efectul iernii ni-l confirma si doamna Ivona, doctorita de familie.

Doamna cu coasa taie, in continuare, padure batrina. Capela e, mereu, „improspatata" cu alti imbalsamati. „Iubito, sint morti in oras…" De asta e etern Bacovia. Cu uimire il descopar, printre decedati, pe unchiul Victor, fratele mamei. Mama a murit la mijlocul veacului trecut, eram copil, aveam 10 ani, abia daca mi-o amintesc. Apoi, an dupa an, deceniu dupa deceniu, au murit parintii ei, fratii, surorile. „Toti au murit de tot. Si Grivei s-a rasucit in bot / si-a cazut…" De asta e etern si Arghezi. Ne-am risipit prin lume, legaturile s-au destramat. Nici nu banuiam ca unchiul Victor a fost, pina mai ieri, in viata. Ma reintilnesc, brusc, cu copilaria, cu bunicii, cu unchii si matusile, cu verisorii. Cu mama. Este aproape suprarealist sa constat ca, prin unchiul Victor, mama a supravietuit peste o jumatate de veac. Si inca o constatare consternanta: familia mea, venita din mai multe zari (si etape), se … reintregeste la „Eternitatea": a fost, mai intii, mama; i-au urmat sotia mea, Rodica, fratele Dumitru, o matusa, un unchi s.a.m.d., ca mai sint si altii, cu grade de rudenie ceva mai indepartate. Prin anii ’70, am locuit intr-un bloc vis-à-vis de „Eternitate" si as putea spune ca m-am familiarizat cu locul. Cam pe atunci am scris un text, Eternitatea, desigur, care da titlul (si) celui mai recent (n-am zis: ultimului!) volum al meu de versuri: Ce multa verdeata, ce orasel frumos / ar spune Tatal meu / daca ar fi vara / si daca tatal meu s-ar afla cu mine / la fereastra, / sa admire / cu unicul sau ochi /Eternitatea / un cartier al orasului Iasi / unde Mama noastra si-a aflat / ultimul refugiu // Dar ce fericire sa fii ingropat, / ar fi spus Mama, / in acest cartier al orasului Iasi, / renumit prin vinurile sale / si prin poetii sai,/ ei insisi ingropati / in pinzele albe / ale Eternitatii.