„Exercitii de libertate”

Au trecut, iata, cinci ani de la moartea lui Val Condurache. Parca au trecut cinci decenii. Si-l mai aminteste cineva? Eu, unul, parca-l vad, deambuland prin Piata Cuza-Voda, cu o carte in mana, citind din mers, printre masini si tramvaie… „Conduras – il strigam, frantuzindu-l, de la fereastra Cronicii stravechi – vezi sa nu te calce tramvaiu’!". Era ca un somnambul, traversa strada pe trecerea de pietoni si urma perfect linia trotuarului, cu cap-compas Teatrul National, fara a-si ridica o clipa ochii din carte. Unii, rautaciosi (chiar si eu), ziceau ca face pe teribilistul, ca sfideaza, ca sa vedem noi, sa vada lumea! cat de absorbit, cat de subjugat e dumnealui lecturii… Ei, as! Val chiar era autentic, poate inca de pe atunci simtea ca timpul nu va avea rabdare cu el, ca va trebui sa asimileze repede – pana la 57 de ani! – ceea ce altora le e harazit pe inca vreo cateva decenii…

Dupa ce fusese ani la rand referent, in anii ’80 obtinuse o noua calitate, cea de secretar literar al aisbergului numit Teatrul National. Munca anonima, daca n-ar fi editat o veritabila revista, Arlechin, cu eforturi pe care numai el, Mariana Codrut sau Florin Faifer le stiu. Totodata, facea parte din desantul critic de la „Convorbiri literare" (Al. Calinescu, Daniel Dimitriu, Al. Dobrescu, Constantin Pricop, George Pruteanu) care, in acei ani de (re)canonizare ideologica, sfida deseori  ierarhiile literare oficiale. Cu mai putin nerv (si nervi) decat un Dobrescu, bunaoara, critica lui Val glisa spre eseistica si portretistica, scoasa din mantaua unui prozator ce, multa vreme, s-a neglijat. O carte de-a lui din acea vreme se chema Fantezii critice, asociere paradoxala, demna de pana unui prozator. O alta, Portretul criticului in tinerete, pentru care a si primit premiul USR pentru critica literara. Publicistul se va desfasura coplesitor (si ruinator) abia in anii ’90, cu precadere in spatiul oferit de „Monitorul" / „Ziarul  de Iasi", unde, un timp, a aparut (ca si noi cestialalti), saptamanal, pentru ca, vreme de 5 ani batuti pe munchie, sa publice, zilnic, un comentariu. Doar badia  Aurica Leon mai reusea asa ceva, dar cine se punea cu badia?! Mie, unul, acest ritm indracit imi producea, in afara unei colegiale invidii, adevarate frisoane. Sa fii destept, talentat si productiv, zi de zi, e o performanta, daca nu cumva si un risc. Cu ani in urma, Grigore Moisil – maestru al paradoxurilor – se scuza fata de cititorii care-l voiau prezent in fiecare numar al revistei „Contemporanul", spunand ca nu poate fi inteligent saptamanal, ci doar o data la doua saptamani… „Tu cum faci, Val?", l-am intrebat intr-o zi, intalnindu-ma cu el chiar in coasta Bucsinescului. „A fost un pariu cu mine insumi. Am vrut sa-mi demonstrez ca pot… Acum, gata, revin la ritmul saptamanal."

Si a tinut acest ritm inca vreo 9 ani, dedulcindu-se / amarandu-se, in interval, cand cu directia Teatrului, cand cu cea a unui alt aisberg iesean, Complexul Muzeal, unde, intr-adevar, nu poti avea decat complexe: de superioritate, de inferioritate…  

In ’99 a scos o carte de publicistica, Exercitii de indoiala, in care, din cele vreo mie cinci sute de articole publicate pana atunci (se sparie gandul…), a retinut doar vreo optzeci. Am scris atunci, tot in acest spatiu, despre carte si daca reiau cateva secvente, o fac intrucat in ele pulseaza si pluseaza acel Val dilematic, ce se definea el insusi drept un „figurant al istoriei, actor al literaturii".  Ceea ce leaga text de text este indoiala metodica a comentatorului, indeosebi cand acesta apare pe scena istoriei. Exercitiile de indoiala – zice Val – sunt echivalente cu exercitiile de recuperare ale unui convalescent, iar noi (societatea romaneasca post-comunista), „dupa o boala de o jumatate de secol, nu suntem pur si simplu liberi, ci trebuie sa facem exercitii de libertate. Doar cei care n-au avut nicodata nevoie de libertate nu au indoieli." Altfel zis, numai prostii, nesimtitii si lichelele au certitudini, inteligentii, oamenii de bun simt si de caracter problematizeaza, hamletizeaza, resimt mereu un disconfort interior, au o marja de nesiguranta in actiunile si (pre)judecatile lor.

Val Condurache facea parte din categoria celor care nu taie nodul, ci il desfac, gandindu-se ca, poate, va fi nevoie de o reinnodare. Dilematicul visa o societate condusa de oamenii indoielii, ceea ce, desigur, este o utopie.

In anii urmatori, printre functii publice si articole de gazeta, si-a regasit rostirea editoriala nu doar criticul literar, ci si prozatorul, poetul – neglijati? abandonati? uitati? multa vreme. Poemele din La Belle Epoque (1999) sau din Domnisoara cu nefericirea la tample (2002), cu fantazia lor netarmurita, cu noduri si semne dispuse intr-un discurs indragostit de utopia rostirii il situeaza pe Val Condurache, pur si simplu, intre poetii ce merita a fi scosi de sub praful uitarii. Dupa cum sunt convins ca si criticul, si prozatorul – nu mai zic de publicist – a lasat in „sertarele" computerului numeroase alte scrieri. Nu-si asuma nimeni misia, nu are nimeni obligatia de a le scoate la lumina?