Fotbalul, ieri si azi

Antrenorul echipei Poli Iasi, dl Ionut Popa, e un personaj simpatic, despre care iti dai repede seama ca pune suflet in ceea ce intreprinde. Nu l-am vazut decit in transmisiunile televizate ale meciurilor cind joaca Poli (dupa 1990 n-am mai fost la stadion; fac mea culpa, mai ales ca inainte fusesem un suporter fidel si ma simteam bine in atmosfera din tribune). Televiziunea, printre altele, a facut mult mai vizibila prezenta antrenorilor. Odinioara, coach-ul (ca sa evit repetitiile) abia de se zarea din tribune, statea – de regula – cuminte pe banca impreuna cu jucatorii de rezerva. Astazi, televiziunea ne ofera abundent imagini – in prim plan – cu antrenori care se ridica in picioare, gesticuleaza, apostrofeaza, se duc la linia de tusa sau chiar intra pe teren, slobozesc cuvinte pe care le ghicesti imediat dupa miscarea buzelor si care n-ar putea fi reproduse aici decit cu puncte – puncte, etc.
Ionut Popa are si reputatia de a fi slobod la gura, ceea ce li se intimpla si altora. Numai ca, uneori, cam sare peste cal. Un interviu publicat de ziarul nostru (in 9 septembrie) ni-l arata pe Ionut Popa foarte nervos din pricina situatiei financiare a clubului. „Este vreo solutie de rezolvare?” il intreaba reporterul. Si Ionut Popa raspunde: „Sa pice Guvernul asta!”. „Si cine sa vina in loc?” reia ziaristul. Ionut Popa: „Comunistii, securistii, vreun trib. Oricine, sa scoata tara din haos!”. Iar citeva zile mai tirziu, aflam din „Evenimentul Zilei” ca „Antrenorul de la Poli Iasi se declara gata sa le rupa gitul celor care se opun finantarii echipei din bani publici”. Tot acolo, Ionut Popa afirma ca „isi va asuma rolul lui Tudor Vladimirescu”.
E tulburatoare tentatia oamenilor din fotbal de a se asemui cu celebre personaje istorice. Gigi Becali, de exemplu, chiar se crede Mihai Viteazul. Dar asta e o alta problema. Ideea lui Ionut Popa de a-i vedea la guvernare pe comunisti si securisti (chiar daca ii pune pe acelasi plan cu „vreun trib”) ma lasa insa pe ginduri. Inchipuiti-va, pe la inceputul anilor ’50, ca un antrenor vest-german ar fi cerut subventii de la stat si si-ar fi dorit revenirea la putere a nazistilor (eventual, si a trupelor SS). Situatia e inimaginabila, dar emitem o ipoteza pur teoretica. De altfel, la 9 (noua) ani de la sfirsitul razboiului, care lasase tara in ruine, Germania Federala cistiga Campionatul Mondial de fotbal. Aveam si noi ruinele si lipsurile noastre in 1990, dar parca n-am plecat totusi de la zero. In fotbal, cu atit mai putin.
Ce inseamna totusi finantarea fotbalului din bani publici? Am urmarit polemicile din Iasi pe aceasta tema. La inceput, eram si eu oarecum favorabil ideii ca Primaria si Consiliul Judetean sa sustina echipa. Vad insa ca sint vehiculate sume foarte mari, in conditiile in care mari cladiri istorice ale Iasului trebuie urgent consolidate si restaurate, la care se adauga starea institutiilor scolare, a spitalelor etc. Fotbalul a devenit, cum bine stim, o afacere privata. O echipa buna da un plus de imagine favorabila, e sigur, unui oras. Dar cind Politehnica, duminica trecuta, trage primul sut pe poarta in minutul 79, parca trebuie sa fim mai rezervati.
Cum arata, in definitiv, fotbalul inainte de 1989? Foarte simplu. Echipele erau subventionate, sub palaria unei institutii (armata, ministerul de interne, CFR-ul, universitatile, uzinele etc.) Teza oficiala decreta ca sportivii din tarile socialiste erau amatori, spre deosebire de profesionistii din statele capitaliste putrede si corupte. Cind „amatorii” din lagarul socialist cistigau la Jocurile Olimpice, aceasta dovedea inca o data superioritatea gindirii marxist-leniniste. Fotbalistii aveau, de regula, un post oarecare, de magazioner, portar, controlor de calitate sau mai stiu eu ce. Nu se duceau la serviciu, in cel mai bun caz, decit de doua ori pe luna, sa ridice chenzina. Echipele de fotbal din centrele universitare ii atrageau pe jucatori facilitindu-le sa faca o facultate. Spun „sa faca” si nu „sa urmeze” fiindca nu prea aveau ei timp sa mearga la cursuri. Mai aveau mici privilegii – li se repartiza un apartament in centru, li se inlesnea cumpararea unei Dacii, mai puneau si ei deoparte un ban, un video sau o haina de blana cind se deplasau in strainatate, etc. L-am avut drept coleg de clasa, la „Negruzzi”, pe Relu Cuperman, fotbalist foarte talentat (ce mindru eram cind jucam alaturi de el la orele de sport, pe terenul scolii!). Am ramas si dupa aceea prieteni, chiar daca nu ne vedeam des. Relu Cuperman, baiat bun dar fara o inzestrare deosebita in plan intelectual (nici nu prea avea timp sa citeasca), mi-a povestit in citeva rinduri cit de mult il ajuta Petre Milcomete, secretar cu propaganda pe judet, profesor universitar si mare amator de fotbal. Gratie lui (si altor persoane influente si binevoitoare), Relu Cuperman a absolvit facultatea de stiinte economice si si-a dat si licenta. La ce i-a servit in Romania si – ulterior – dupa ce a emigrat in Israel, habar n-am.
Cam asa stateau lucrurile. S-ar mai putea aminti echipele de fotbal create peste noapte: Viitorul Scornicesti, Dinamo Victoria Bucuresti – echipa militiei (unde a muncit cu folos si convingere Dumitru Dragomir, actualul deputat), meciul de pomina din finala Cupei dintre Steaua si Dinamo, cind stelistii – indemnati si protejati de Valentin Ceausescu – au iesit de pe teren dar au cistigat Cupa prin decizia federatiei, si cite si mai cite…
Pai cum sa nu te apuce nostalgia?