Frumusetea si ingenuitatea discipolatului

Am recitit, de Pasti, o carte cu adevarat interesanta. Este vorba despre o culegere de prelegeri academice pe tema "profesoratului" si "discipolatului" in istoria culturii, tinute de celebrul universitar George Steiner la Harvard – unde a beneficiat de o bursa Charles Eliot Norton in intervalul 2001-2002. Volumul – intitulat, in original, Lessons of the Masters ("lectiile maestrilor") si tradus in romana (de catre anglistul clujean Virgil Stanciu) drept Maestri si discipoli (Compania, 2005) – are ambitia sa defineasca, fie si indirect, identitatea profesorala sau ceea ce Steiner insusi numeste "misterul predarii". "Ce-i imputerniceste pe un barbat ori pe o femeie sa predea unei alte fiinte omenesti?" se intreaba, inaugural, autorul, promitindu-ne, desigur, un raspuns satisfacator la finele excursului sau critic prin istoria mentalitatilor europene, asiatice si americane.

Daca raspunsul este, intr-adevar, satisfacator si, mai ales, daca Steiner ajunge la esenta enigmei din interiorul actului didactic, va las pe dumneavoastra singuri sa descoperiti, lecturind cartea. In ce ma priveste, m-as opri la o problema, sa-i spun, secundara, a volumului, a carei validitate imi era cunoscuta dintotdeauna, ca multora de altfel, ea traind in constiinta noastra sub forma unui stereotip cu valoare de axioma, dar care mi-a fost confirmata – istoric, asa-zicind – abia prin medierea exemplelor oferite de catre amintitul profesor. Mai devreme sau mai tirziu, toti discipolii isi "ucid" (simbolic, bineinteles) fostii maestri. Adulatia initiala a invatacelului pentru profesorul sau nu se stinge, ca o dragoste normala, treptat, pina la intrarea intr-un puseu de indiferenta, ci, datorita intensitatii sale, trece, ultimativ, intr-o varianta antinomica (si, totusi, complementara), de radicalism, devenind ura acerba, devastatoare. Urmarind firul factual si argumentativ propus de George Steiner, ajungi volens-nolens la concluzia ca orice profesorat mare si orice discipolat pe masura se termina in singe si durere.

Numai mentionarea citorva episoade din istoria culturala a umanitatii – investigate minutios de autor – si sint suficiente pentru ilustrarea cruntului adevar! Pitagora, Empedocle si Socrate constituie trei figuri faimoase de "dascali" (macar in componenta orala, initiatica, a filozofiei lor) ai antichitatii, care au sfirsit tragic, prin tradarea, revolta ori antipatia propriilor discipoli. Pitagora, creatorul unei scoli de pregatire intelectuala (stiintifica si filozofica) extrem de selective, cu rinduieli aproape oculte, anticipatoare pentru masoneriile moderne -, in pofida impactului urias pe care l-a avut in universul elenistic, fuge, la un moment dat, de o rascoala a elevilor sai si se sinucide, in exil, prin intermediul unui terifiant experiment de autoinfometare. Empedocle, in anumite versiuni ale biografiei lui, pleaca, similar, din calea discipolilor revoltati (intreaga comunitate de invatacei, se pare, s-a rasculat impotriva "tiraniei" maestrului) si moare, aruncindu-se, punitiv, in vulcanul Etna. Si Socrate isi bea cucuta parasit de cea mai mare parte a fostilor discipoli – intrigati, in cele din urma, de "norii", vorba lui Aristofan, din maieutica anamnetica a maestrului. Invataceii sanctifica doar pentru a avea ce pingari ulterior. Sacralizeaza pentru a profana, glorifica pentru a discredita. Un impuls obscur, rasfrint in comportamentul istoric al intregii omeniri, indiferent de epoca ori spatiu geografic.

Cazul cel mai trist prezentat de Steiner e relatia dintre Edmund Husserl si Martin Heidegger. Cei doi filozofi s-au cunoscut in 1917, cind Heidegger (tinar absolvent de facultate) ii produce lui Husserl (profesor reputat la Freiburg) o puternica impresie. Creatorul fenomenologiei decide sa-si sustina junele coleg si, doi ani mai tirziu, il aduce – ca asistent al lui – la Universitatea freiburgheza. Heidegger reprezinta, intr-o prima faza, discipolul model. Face seminariile maestrului, sprijinindu-se exclusiv pe cercetarile  fenomenologice ale acestuia, si imprumutind enorm din faima lui academica. Apoi incepe, gradual, sa-si exprime dezacordul fata de profesor in texte publicate si chiar in prelegeri universitare. Ulterior, in scrisorile adresate prietenului Karl Jaspers, Heidegger il ridiculizeaza pe Husserl si demonstreaza, de facto, ca ruptura lor a devenit inevitabila. Istoria grabeste putin lucrurile. Nazistii ajung la putere in Germania, iar Husserl (evreu) este pensionat fortat. Heidegger (admirator al Führer-ului) urca ametitor in ierarhia universitara si devine o autoritate filozofica. De pe aceasta pozitie, ii interzice fostului sau profesor accesul in Universitate si chiar la Biblioteca. Husserl moare curind, in marginalizare. Heidegger nu a participat la inmormintarea sa, pretinzind ca a fost "bolnav la pat". Se spune totusi ca, la batrinete, ar fi regretat gestul, avind constiinta incarcata de a nu fi trimis macar o telegrama de condoleante vaduvei lui Husserl.

De unde nevoia morbida a discipolului de a-si nega si, adesea, elimina maestrul? Noica spune undeva ca, daca marele profesor, marele savant, marele creator nu ar muri, istoria ar fi in pericol de sucombare, oprindu-se la nivelul mintii maestrului, minte care – oricit de exceptionala – ramine, inevitabil, limitata, neposedind o dinamicitate infinita, de perpetuum mobile renascentist. Ca atare, invatacelul isi "ucide" dascalul, pentru a permite lumii sa progreseze prin el, noul maestru si invatator. Altii afirma ca eliminarea profesorului (cindva, si el discipol) constituie un act de emancipare identitara. Nu poti fi discipol pentru eternitate, iar trecerea ta spre treapta de maestru nu are cum sa aiba loc in afara unui gest de distrugere. Distrugerea vechiului idol, a maestrului, singurul care-ti cunoaste toate slabiciunile si carentele de discipol, nereusind sa te vada altfel decit in postura de invatacel. "Uciderea" lui este atunci o necesitate vitala, devenind temelia (sacrificiala) a propriei tale existente. In sfirsit, oricare ar fi explicatia, trebuie sa recunoastem faptul ca exista in noi – indiferent de palierul de evolutie unde ne aflam – o ferociate primordiala care, daca nu ne integreaza definitiv in lumea primatelor, ne aseaza, oricum, foarte aproape de ele.