Ghinionistul Barroso

Dupa alegerile europene din vara lui 2004, care au dat cistig de cauza popularilor, era necesar ca presedintele Comisiei sa provina din aceasta tabara – o cutuma pe care europenii o doresc institutionalizata, pentru a spori legitimitatea politica a acestei institutii. Pe de alta parte, dupa mandatul italianului Romano Prodi venise rindul unui stat „mic" sa desemneze presedintele Comisiei. In plus, dat fiind contextul procesului de integrare, era preferabil ca statul respectiv sa faca deja parte din Zona Euro. Si asa s-a ajuns la situatia in care propunerea portugheza a avut cistig de cauza.

Urmind exemplul Luxemburgului si Italiei, care si-au desemnat pentru forul din Rue Berlaymont fosti prim-ministri (Jacques Santer, respectiv Romano Prodi), Portugalia a mers chiar mai departe, optind pentru premierul in functie. Astfel ca Barroso a demisionat de la sefia guvernului si a partidului de guvernamint – Partidul Social-Democrat, de centru dreapta si afiliat la grupul popular european. Fara a fi un „ideolog", Barroso s-a impus pe plan intern prin optiunea pentru reforme economice liberale, insa nu a obtinut succesele scontate. Ceea ce, observa criticii sai, ar putea explica usurinta cu care Barroso a abandonat politica interna, lasind in urma un partid slabit si o coalitie de centru-dreapta divizata, pe care socialistii au invins-o categoric in urmatoarele alegeri. Scaderea popularitatii lui Barroso se explica si prin sprijinul acordat, in 2003, interventiei americane in Irak. De altfel, Barroso a fost gazda unui interesant moment diplomatic – „summit-ul din Azore" – cu ocazia caruia i-a avut drept oaspeti pe liderii american, britanic si spaniol. Mai precis, pe initiatorii rezolutiei prin care ONU ar fi urmat sa legitimeze explicit interventia. Dupa cum se stie, proiectul a esuat, iar SUA si aliatii ei au intervenit fara acordul clar al forului mondial. Acum, din fotoliul de presedinte al Comisiei Europene, Barroso vede lucrurile intr-un mod substantial diferit. Insa atitudinea sa din perioada crizei premergatoare interventiei a fost suficient de abila pentru a-i oferi simpatia taberei „atlantiste" si proamericane din Uniunea Europeana, fara insa a-i compromite relatiile cu Franta lui Chirac si Germania lui Schröder.

Calmarea spiritelor si configurarea unei pozitii comune, rationale si constructive, a Uniunii Europene in privinta crizei irakiene este o realizare importanta a lui Barroso, iar meritele trebuie impartite cu Javier Solana, seful politicii externe si de securitate a UE. Pina la urma, insa, mandatul lui Barroso va fi evaluat dupa alte criterii, iar din acest punct de vedere, dupa un inceput cum nu se poate mai nefast, soarta incepe sa-i surida actualului presedinte al Comisiei.

In momentul preluarii mandatului, Barroso a anuntat ca va incerca sa contribuie la adincirea integrarii economice si la cresterea competitivitatii Europei intr-o lume tot mai globalizata. Aproape toate discursurile lui Barroso contin referiri, mai mult sau mai putin transante, la aceasta tema. „Societatea cunoasterii" sau alte concepte de acest gen se incadreaza perfect viziunii sale despre locul si rolul pe care trebuie sa si le asume Europa in lume. Din pacate pentru presedintele Comisiei, contextul politic intern din multe state-membre a fost unul nefavorabil, raminind ca tendintele pozitive de data recenta din mai toate economiile europene sa refaca, atit cit este posibil, moralul cetatenilor. Nu este exclus ca, peste citiva ani, directiile convenite in timpul Comisiei Barroso sa dea rezultate nesperat de bune.

Nu mai trebuie sa insistam, aici, asupra dificultatilor (nemeritate) cu care s-a confruntat Comisia Barroso din cauza esecului proiectului de Constitutie. Daca se va ajunge rapid la un „Tratat de Reforma" a institutiilor europene, poate ca domnul Barroso va mai avea timpul sa-si promoveze mai deschis propria viziune asupra Europei, dupa luni intregi de autocenzura datorata controverselor constitutionale. Aceasta viziune proprie include si dimensiunea orizontala, geografica. Daca tandemul romano-bulgar a fost incurajat si stimulat discret, pe ultimii metri ai cursei, statele din Balcanii de Vest au avut in Barroso un sustinator sincer si curajos. Din pacate, exceptind Croatia, pentru ele inca nu se intrevede un moment al aderarii. Europa trebuie sa (re)inceapa sa ofere rezultate – o formula favorita a presedintelui Comisiei – si sa se consolideze institutional, inainte de a privi din nou catre sud-est.

Poate ca tot Barroso va fi chemat sa gestioneze aceste proiecte, pentru un nou mandat in fruntea Comisiei – daca popularii isi vor mentine majoritatea in alegerile paneuropene din 2009. Altfel, s-ar putea spune ca domnul Barroso a fost unul dintre cei mai ghinionisti presedinti ai Executivului comunitar. Singura consolare – dar una importanta si pentru noii membri est-europeni – ar fi aceea ca un stat mic si fara prea multa experienta comunitara poate oferi Europei unite lideri inzestrati cu viziune si anvergura.