Ginduri despre pictorul Ispir

In fiecare primavara, atunci cind i(n)spir aerul proaspat al mereu asteptatei primaveri, gindul ma poarta si spre pictorul atitor memorabile portrete, artistul care, comunicind cu profunzimile fiintei sale, comunica, in fapt, cu cei care ii populau imaginarul. Discretia artistului, tacerile sale proverbiale aratau ca interiorizarea era o metoda de lucru. Laborios si tenace, avea capacitatea de a dialoga cu cel de linga el, dar si cu timpul ireversibil. Era preocupat sa lase semnele fiintei sale prin accesarea personalitatii celorlalti si, astfel, izbutea sa dezlege enigmele eului. A face portretul celuilalt era, de fapt, un exercitiu de admiratie finalizat printr-o sensibila si credibila confesiune.

I-am vizitat uneori atelierul lui Mircea Ispir din Lapusneanu. O dezordine bine gestionata crea atmosfera unui spatiu unde artistul se intilnea cu adevarat cu el insusi. Impecabilele sale portrete, tratate compozitional, aveau suportul unui veritabil psiholog care putea interpreta abisurile fiintei. Psihologia ii era permanent un partener, expresia implinirii unui dialog cu modelul si cu el insusi.

Interesat de principiul festina lente, pictorul facea din imagine o dezbatere despre profunzimile eului si, prin extensie, ale lumii. Expresivitatea si adevarul caracterial al modelului ii erau parteneri si sfatuitori intr-un demers ce tindea permanent spre zonele autenticitatii interpretarii. Portretul poetului Ioanid Romanescu, de pilda, este un excurs original in teritoriile poeziei, ale inefabilului, dupa cum alte portrete urmareau identificari somatopsihice in acord cu fiinta interioara a modelelor.

In dimensiunea compozitionala si cromatica, Mircea Ispir  semana cu pictorii din Renastere, la care culoarea in sine avea pretiozitatea tonurilor minerale. A se grabi incet era o forma de respect pentru arta picturii, unde reflectia face casa buna uneori cu gestul spontan, inspirat. Valorile cromatice, totdeauna utilizate cu mare ingrijire, puneau accentele care puteau anima suprafata si determina respectoase aprecieri. Portretul sentimentelor, iar nu asemanarea fizionomica interesa, cit expresia fiintei de dincolo de vizibil. Aceeasi strategie i-a permis profesorului, care a urmat treptele ierarhice pina la nivelul de conferentiar universitar, sa poata transmite si studentilor notiunile de baza si ideea ca libertatea de exprimare este un drept inalienabil al fiecarui creator cu personalitate. Rigoarea desenului si a structurii compozitionale devenisera adevarurile simple ale fiecarui gest plastic. De fapt, Mircea Ispir facea explicita trimitere la maestrul sau, pictorul Gheorghe Saru, a carui rigoare profesionala a permis si accesul la libertatea propriei optiuni de a vedea si exprima altfel. Personalitatea pictorului iesean, verificata si apreciata in spatiul local, in prezentele sale pe simezele din Bucuresti sau Cluj, precum si in selectii itinerate peste hotarele Romaniei, facea din reflexivitate un mod de a se raporta la real si la propriile eresuri.

In materia compozitiilor cu anvergura evocator istorica sau simple decupaje din realitatea spatiului moldav a dovedit aceeasi acribie a detaliului ca si in viziunile ample ale unor peisaje generice. Pictorul Ispir, permanent inspirat, a evitat spontaneitatea deseori eclatanta, in favoarea pasilor marunti si a unui perfectionism laudabil. A vazut atit de bine si atit de profund, incit in anii din urma ochii l-au tradat. Privirea insa a ramas la fel de patrunzatoare, este drept, cu eforturi numai de artist stiute.

Considerat, unanim si pe buna dreptate, un artist major in arta ieseana si romaneasca, pictorul Ispir s-a invesnicit in propria sa creatie, ideea ziditorului zidit fiind autentica si frecventabila de orice iubitor de arta. Desi au trecut cinci ani de la ultima tusa de culoare si de penel, artistul este permanent prezent printre cei care i-au fost alaturi, de cei care trec pragul salilor de expozitii sau Muzeului National de Arta de la Iasi. Evocarea de acum face parte din recursul la memorie ca o premisa de continuitate si de permanenta speranta, potrivit careia lumea se poate salva doar prin accesul la frumusete si adevar uman…