Identitati

  Identitatea reprezinta o caracteristica esentiala ce ne distinge de altii; o marca sociala care permite sa consacri un teritoriu, real sau simbolic, social sau/si psihologic. Grupala, etnica, culturala, identitatea reuneste aptitudini sau capacitati fizice (corporale), dar si spirituale, valorice. Uneori, rezulta dintr-un talent mostenit si cultivat, alteori incununeaza munca si perseverenta de o viata. Importanta identitatii nu poate fi apreciata decit in functie de contextul social care exercita presiuni pentru diferentiere psihosociala. Fara sa constientizam adesea acest lucru, ne desfasuram intreaga viata pentru elaborarea unor strategii identitare adaptative, functie de sistemele culturale. Identitatea individuala, reunind si sistematizind un ansamblu de cognatii, afecte, experiente, definind suveranitatea individului in raport cu ceilalti, "individualizind", urmareste in final o tinta sociala: afirmarea in grup sau colectivitate. Dimensiunea sociala a identitatii vorbeste de diferitele apartenente (la familie, gen, etnie, asociatie, natiune), de interactiunile cu instante de socializare reprezentate de valori, norme, ideologii, de diferiti referenti culturali. Politicienii sau managerii, de exemplu, isi construiesc imagini de marca care sa atraga valorizarea publica. Elevii sau studentii preocupati de viitorul lor isi creeaza, inca de pe bancile scolii, o identitate de oameni seriosi, capabili de performante, imagine care se va converti apoi in capital cultural si social.

Mai multe amintiri si intilniri recente m-au facut sa meditez la forta identitatii, transmise de talentul mostenit, in unele familii. Cultivata, identitatea se imbogateste si acest lucru se datoreaza unui mediu prielnic, stimulativ. In prima copilarie, intr-un sat de pe Valea Jijiei, am avut niste vecini ai caror copii ne-au devenit prieteni. Noi eram patru frati, ei erau de doua ori pe atitia, dar fiecare dintre noi si-a gasit un prieten intre acestia. Familie grea, multe guri de hranit, nu stiu cum se descurcau. Mosul Nica, capul familiei, era muzicant, cinta din flaut, pleca in fiecare sfirsit de saptamina la nunti sau cumetrii, in satele din jur, dar si mai departe, pina la Saveni. Avea, desigur, o orchestra, nu i-am vazut niciodata impreuna. Flautul, un instrument sofisticat, il purta intr-o cutie nu prea mare, eleganta, invelita intr-o pinza; era un obiect scump. Toti copiii Balaniuc aveau ureche muzicala, cintau in corul scolii, uneori ca solisti, dar numai doi baieti si o fata au devenit muzicieni profesionisti, bineinteles, suflatori. Costica, desi n-avea carte multa si studii inalte, a ajuns membru al unor orchestre importante, la teatre muzicale, la Galati si Constanta. Ion, dupa ce a cintat si el in orchestre profesioniste, la Galati si Suceava, a ajuns in orchestra restaurantului cel mai titrat din Cimpulung. Ambii suflatori, flaut, oboi, clarinet. Toti copiii si nepotii lor au talent muzical, sint interpreti redutabili, chiar daca nu si-au facut meserie din muzica. Mai era o familie, Amargheoalei, toti talentati la muzica; nu stiu de ce in sat li se zicea "ai lui Baietu". Si tatal lor era muzician. Vasile, desi  inzestrat, nu si-a facut profesiune din muzica, a fost un fel de activist cultural si in ultimii ani e romancier prolific. Dar Misu si Mitica au fost, probabil mai sint, instrumentisti in orchestra Filarmonicii din Botosani. Iar Misu a creat o formatie de suflatori, cunoscuta – l-am vazut odata la televizor. Identitatile sociale ale celor doua familii s-au impletit cu muzica. Mostenite, cultivate?

Inca un studiu de caz: am invitat recent, la un curs de memorie sociala, pentru un interviu in fata studentilor, pe domnul Emil Dinu, membru in orchestra Filarmonicii din Iasi. Il stiam de mult, dupa Conservator a facut si Facultatea de Psihologie, i-am condus lucrarea de masterat consacrata elitei rome (artisti, medici, juristi, politicieni). Provine dintr-o familie mixta, tatal vine la Iasi dintr-o localitate in care sint multi romi, toti muzicieni, specializati – traditional – in instrumente de coarde. Dinu e a saptea generatie de minuitori ai arcusului, iar fiul sau, acum la liceul de muzica, e a opta. Familia locuia, cind interlocutorul nostru era copil, pe Zugravi, pe atunci o strada multiculturala, cartier in care traiau, in buna intelegere, muzicanti romi, medici evrei si muncitori romani. Cind tatal, impreuna cu verii si alti membri ai familiei, traind cu totii din cintat, initiau o repriza de muzica in curte, se adunau vecinii, se bloca strada, concertul devenea popular. Familia avea trai inlesnit, tatal cistiga bine din cintari la nunti; erau adesea invitati la masa, la familia lor, rude sau prieteni, inclusiv ai copiilor. Si acum vine surpriza: desi nu era un "notist", tatal si-a indrumat fiul catre muzica culta, nu i-a permis sa se amestece cu ceilalti, mai toti  in formatii de muzica populara. I-a platit studiile riguroase, profesorii, l-a sustinut sa devina un muzician al elitei. Intrebari: de unde a izvorit constiinta aceasta profesionala atit de bine structurata a unui om cu educatie putina? E ereditara oare constiinta identitara, in cazul profesiunilor care se sprijina pe talent, pe mostenire genetica? Cum se conserva linia, cum se transmite? Si de ce se pierde, uneori? E de vina doar contextul social?

Muzica culta are un public al sau, si acesta o elita. La filarmonica, la opera vin, constant, oameni de diferite virste, de la nonagenari (stiu eu unul, mai tinar ca noi toti!) la elevi de scoala, unii legati de profesiuni muzicale, altii doar consumatori: medici, profesori, oameni care traiesc din cultivarea mintii. Uneori avizati, alteori autodidacti, dar constanti in alegere. Adesea fascinati, chiar robiti. Mi-am pus uneori intrebarea: cum se selecteaza publicul consumator de muzica culta? Are si acesta o linie de transmisie genetica sau o intimplare i-a adus in sala de concerte si au ramas tintuiti? Inainte de a initia o ancheta psihosociala, voi prezenta un alt studiu de caz.

Terminasem liceul, din cauza examenului la limba rusa (obligatoriu) am cazut la admitere la facultate si faceam pe profesorul, predind de toate, intr-un sat de pe Jijia de Sus. La liceu, la Botosani, nu fusesem decit la citeva concerte, nu vazusem niciodata un spectacol de opera. Dar eram informat, eram abonat la toate publicatiile culturale care apareau atunci, nu multe. In anul acela am avut doua intilniri decisive. Faceam primul meu drum la Bucuresti si in tren cunosc pe un domn cu ochelari care e impresionat de faptul ca citesc "Contemporanul". M-a informat, fara fasoane, ca scrie si el la revista aceasta; era cronicarul muzical George Balan. Mi-a spus ca tocmai a publicat o carte despre Enescu si m-a consultat daca a reusit sa descrie natura spatiului in care s-a nascut Enescu, in Livenii de pe Jijia. Nu fusese niciodata acolo. Mi-a dat pe loc cartea, mi-a mai trimis apoi altele, intre care una pe care chiar am studiat-o, "Muzica, arta greu de inteles?". Unii poate si-o mai amintesc. L-am mai intilnit dupa ce am terminat facultatea, m-a invitat o data la un concert la Ateneu si mi-a facut cunostinta cu doi prieteni, Anatol Vieru si Tiberiu Olah. Apoi a plecat in Apus. Am ramas cu cartile lui si cu interesul crescut pentru muzica. In aceeasi perioada: citesc intr-o revista ca la Iasi a avut loc primul spectacol de opera. Gasesc acum pe internet: Opera Romana din Iasi a fost infiintata pe 3 noiembrie 1956, spectacolul inaugural fiind „Tosca", de G. Puccini. In primavara lui 1957 decid ca trebuie sa merg la Iasi, la Opera. In tren calatoresc cu Mihai Chebac, acar in statia Ungureni, cu treburi la Iasi. Ii spun despre proiectul meu de a merge la opera si-i explic ce fel de arta e aceasta. Mihai, cu ceva ani mai multi decit mine, dar respectuos cu un om cu ceva scoala, decide ca ar vrea sa ma insoteasca. Seara, de la balcon, asistam amindoi la spectacolul in care Florica Maries interpreta pe Floria Tosca. Era altceva decit ascultasem noi vreodata. Dupa spectacol, in trenul de noapte spre Ungureni, am tot incercat, amindoi, sa dibuim resorturile ascunse ale evenimentului la care am asistat. Momentul ne-a ramas in memorie, era un secret al nostru. Pe care Mihai l-a divulgat cind nu ma asteptam: eram psiholog la Laboratorul de psihologie al cailor ferate, care se ocupa cu selectia personalului. Om important, toti sefii de gara de pe Valea Jijiei ma stiau si ma salutau cind treceam cu trenul. Odata, in statia Ungureni, asteptind trenul, eram inconjurat de un grup de ceferisti care-mi relatau fel de fel de intimplari din bransa. Si, deodata, Mihai ii intrerupe cu o replica in afara contextului: "Mai, nu-l mai plictisiti pe domnul Adrian, dumnealui are alte preocupari. Noi am fost la opera impreuna, ce stiti voi?". In traseul nostru identitar, aveam un punct comun. Ceilalti au tacut, intimidati. Mihai invoca o alta lume, un secret magic, care ne distingea.

Publicitate și alte recomandări video