Injuratura la romani

Tot adastind printre rafturile bibliotecilor si librariilor din Paris, nu incetez sa ma minunez de faptul ca orice subiect, fie el, in ochii nostri, oricit de insignifiant, de "vulgar", de frivol ori de banal este studiat cu atentie de isoricii, antropologii si filosofii francezi, fiind considerat un document al mentalitatii intr-o anumita epoca. Asa se face ca am citit sau foiletat in ultima vreme carti despre culori (Michel Pastoureau, una dintre pasiunile mele), despre animale, despre a sta la masa in Evul Mediu, despre metodele contraceptive in cutare perioada indepartata, despre placeri diverse si pacatoase, despre vestimentatie de-a lungul istoriei, despre sarutul pe gura in Evul Mediu, in fine, despre injuratura. Din pacate, astfel de sinteze lipsesc din cultura noastra, cu putine exceptii.

Cum ieri am fost nervos mai toata ziua (batai de cap strict tehnice cu un document dolofan din laptop), recunosc ca mi-a mai scapat in gind, ba o data-de doua ori si printre dinti, cite o injuratura. Cum se face, m-am intrebat, ca oameni civilizati, lipsiti de brutalitate, ba chiar rafinati (nu, nu e cazul meu) injura uneori ca birjarii? Recurg la un vocabular care nu ii defineste, care e departe de valorile in care cred, de civilizatia careia ii fac elogiul de cite ori au ocazia? Simplu, injuratura nu este decit o reactie mai curind umorala, care tine de reflex, nu de premeditare. Este o iesire, o eliberare a unei acumulari nervoase. Spune-mi cum injuri ca sa-ti spun cine esti. De pilda, eu unul, fire aprinsa, iute, injur de cite ori pierd o jumatate de ceas cu masina la bariera de la BJATM din Iasi. Nu, nu injur pe cineva anume, cu toate ca ar exista motive, ci situatia… De doua saptamini, de cind ma aflu in Paris, abia ieri mi-a iesit porumbelul pe gura.

Dar cum injuram noi, romanii? La fel ca ceilalti? Mai abitir, as spune, mai brutal. Incep, pentru a demonstra ca sint intelectual (asa-s intelectualii, anemici, pina si cind discuta despre cele mai energice manifestari ale vietii tot la carti apeleaza), cu un citat din una dintre cele mai aprinse predici ale lui Antim Ivireanul. Certindu-si cu exigenta enoriasii, "cercetindu-i sufleteste", bunul mitropolit se intreaba, retoric, dar cu ingrijorata luciditate: "ca ce neam injura ca noi, de lege, de cruce, de cuminecatura, de morti, de comindare, de luminare, de suflet, de mormint, de coliva, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie si de toate tainele sfintei biserici…". Enumerarea ar fi putut continua mult si bine; chiar si limitindu-se la o singura arie semantica, ea demonstreaza ca si in secolele XVII-XVIII imaginatia romanilor se arata destul de bogata cind venea vorba de injurii adresate oponentului.

Ca sa nu fiu, Doamne fereste, banuit de preocupari neacademice, am sa precizez ce m-a minat in aceasta succinta si stingace investigare: cred ca injuratura poate fi (sau trebuie sa fie) considerata o manifestare paremiologica a limbii romane, asemenea proverbelor, zicatorilor ori chiar ca un gen al folclorului (mai mult ori mai putin) literar. Oricum, ea porneste de la conceptia inriuririi pe care cuvintul il poate avea asupra realului; la originea ei, injuratura trebuie sa se fi inrudit cu blestemul. Am avut ocazia sa consult citeva dictionare, studii docte, sinteze dedicate proverbelor, insa prea putine care sa se apropie cu rigoare filologica de injurie. De ce, m-am intrebat, ca doar cu totii o folosim, intr-o forma ori alta… Pentru ca, nu e asa?, injuratura functioneaza si ca supapa, atunci cind porneste din rarunchi.

Extrem de interesant ar fi un studiu comparativ al injuraturii la diverse popoare: si asta tine tot de cultura, de mentalitati, de "specificul national". Injuratura frantuzeasca e blinda, eleganta, tradind indignarea si nu ranchiuna, dar nu depaseste o anumita limita a bunului simt. Italianul (fire latina, cu singele aprins) e mai spurcat la gura, dar totul se reduce la mult zgomot, fara a se intra intr-o zona tabu. Germanul injura scurt si indesat, la obiect, fara inflorituri inutile. Englezul, gentleman desavirsit, ataca barbateste, direct la tinta; el are ce are cu rivalul si-l pune scurt si demn la punct printr-un aproape desemantizat "Fuck you!". Injuratura lucreaza ca o palma, ca o minusa aruncata in obrazul inamicului. Asta pentru ca ea mizeaza pe lezarea sentimentului de onoare, fundamental in acest cod cultural, si pe reactia fireasca a celui ce nu doreste sa ramina cu onorul nereperat. Injuria nu e mai mult decit o provocare la o reglare virila a conturilor.

Cum functioneaza injuratura la noi, romanii? Doua sint, de obicei, domeniile cele mai disputate in imaginarul injuraturilor autohtone (pentru ca exista un astfel de imaginar, chiar daca e rudimentar si vindicativ manipulat): sexualitatea si sacrul. Deprinsi, de-a lungul istoriei, sa ne "descurcam", s-o scoatem la capat prin tot felul de tertipuri, noi nu injuram fara inconjur, ci prin ricoseu; totul seamana cu tactica hartuirii atacatorilor, evitindu-se confruntarea directa, hotaritoare. Romanul nu isi agreseaza direct preopinentul, ci il atinge acolo unde socoteste el ca il doare mai tare. El are ce are cu mama dusmanului, pe care o supune, voios, mindru nevoie mare, la tot felul de perversiuni verbale, cu decedatii familiei, in cazuri disperate cu sora respectivului. Sau, la nevoie, se ia de Dumnezeul potrivnicului si, de aici pornind, de tot ce se inscrie in sfera sacralitatii. Antim, venetic, era probabil speriat in sinea lui de apetitul blasfemiator al romanului, chiar daca, diplomatic, incerca sa se includa, prin pluralul persoanei I, in tagma pacatosilor. Prin urmare, romanul incearca sa loveasca acolo unde socoteste el ca doare mai tare, sa pingareasca ceea ce considera ca este mai sfint pentru neprietenul caruia i-a pus gind rau. Va imaginati un englez atentind la integritatea morala a unui raposat? Cam greu… La noi, nici o problema! Sint atacate cu egala incintare de sine valorile cele mai pretuite de oricine, cele care il definesc. Toate injuraturile care ies din aceasta arie sint blinde mingiieri, semne de simpatie, ocheade nevinovate.

In trecere, Al. Paleologu s-a ocupat de acest spinos subiect. Recuperat din acest unghi, el poate fi interpretat ca o oglinda a mentalitatii unei comunitati. De pilda, conul Alecu constata ca, in conceptia noastra, a face dragoste cu o femeie inseamna a o nega ca persoana, a o dispretui. Cel putin asa reiese din injuraturi: nimic mai umilitor decit un astfel de lucru intru totul firesc, natural, igienic, de fapt. Or, un om inteligent stie bine ca astfel pot gindi (daca despre gindire e vorba) doar frustratii, mirlanii si necoptii. Ca doar tot ei ne impuiaza zilnic urechile cu injuraturi pe care nu fac decit sa le uriteasca si mai mult.

Exista si injuraturi frumoase, dar sint foarte rare. In Ardeal oamenii injura mai blajin si mai liric. Muntenia este patria injuriilor grosolane. Uneori insa injuratura poate parea o ghidusa poezie; depinde cine si cum o foloseste.